Middle East atemporal

ianuarie 9, 2012

A existat holocaust in Romania ?Mit si adevar in problema “trenului mortii”

Filed under: Uncategorized — mihaibeltechi @ 11:20 am
La Iasi, sub bombardament aerian, 1941Aceste documente inedite sunt mărturii ale unui medic cernăutean, mare erudit. Ajuns în Roman (după ce absolvise în 1938, Facultatea de Medicină la Iasi si a făcut războiul ca medic pe front), e deposedat de tot ce avea, e deportat cu familia si chinuit ani de zile de autoritătile comuniste. A redat Romanului multe comori ale istoriei orasului si zonei noastre, găsite si prelucrate din arhive uitate si din mărturii iconografice si relatări ale trăitorilor acelor vremuri (el însusi, fiu de Sef al arhivelor la Palatul Mitropolitan din Cernăuti). A publicat o lucrare de exceptie despre cei 200 de ani de istorie a Spitalului Precista Mare din Roman si numeroase articole si studii de istorie si istorie a medicinei.
Aceste adevăruri trebuie stiute si spuse, să le afle toti cei care ciuntesc încă istoria noastră, deformând obrazul – si asa biciuit si scuipat al – neamului nostru românesc.
Camelia CorbanÎn volumul de fată, cu triste amintiri despre cele întâmplate la Roman în ziua de 3 iulie 1941, vom insera mai întâi, în chip de preambul, evenimentele petrecute la Iasi cu câteva zile mai înainte. Asa cum se observă, ele au avut o strânsă interdependentă, ba chiar filiatiune între ele, având ca eroi principali pe Prof. dr. Alexandru Moruzi, în Iasi iar pe doamna Viorica Agarici, Presedinta Filialei Locale a Societătii „Crucea Rosie”, în Roman.
Pe atunci, subsemnatul activam ca „intern” la Spitalul Caritatea, sub conducerea reputatului neurochirurg si chirurg-general Prof. dr. A. Moruzi [...]. La 22 iunie 1941, când s-a decretat „Mobilizare generală” pentru începerea războiului de reîntregire, unitatea noastră, cu întregul ei personal, a fost „mobilizată pe loc”, având datoria a primi si trata rănitii cei mai gravi, îndeosebi cei cu leziuni ale sistemului nervos central (creier si măduva spinării). Spitalul Caritatea a devenit astfel „Spitalul militar de Zonă Interioară (Z.I.) Nr. 286”. Dat fiind profilul său specializat, aici urmau a se primi formatiunile sanitare înaintate, precum Ambulantele Divizionare si Spitalele de Campanie. Dar, când tunurile bubuiau la numai 18 kilometri depărtare de orasul Iasi, atât spitalul nostru, cât si celelalte cu profil similar au fost obligate să primească rănitii adusi în grabă, direct de pe zona de operatii, unii pansati sumar la „Posturile de prim ajutor”, altii deloc! Sărmanii răniti erau adusi de urgentă cu autosanitare, cu autocamioane sau alte mijloace de transport moto si hipo. Era un semn că doborârea nedreptei frontiere trasată între frati, în anul precedent, era mai dificilă decât se păruse în Ordinul generalului (ulterior, maresal) Ion Antonescu: „Ostasi, vă ordon treceti Prutul!” Sovieticii, opunând o rezistentă acerbă, cauzară, precum se vedea, multiple pierderi atât trupelor noastre, cât si celor aliate, germane. Acestia din urmă nu se internau la noi, ci în Feldlazarett – amplasate si acestea în Iasi; unul chiar în vecinătatea Spitalului Caritatea, în clădirea Liceului Ortodox de fete, unde acum functionează Radiodifuziunea ieseană.
Ca urmare a avalansei de răniti care pierdeau sânge, se impunea o muncă „non stop”, pentru salvarea atâtor eroi. Din această cauză, la Spitalul Z.I. 286 atât chirurgii, cât si ajutoarele lor (printre care mă număram), nu-si îngăduiau o clipă de răgaz, până când nu era cules si ultimul rănit aflat pe tărgile depuse în holul spitalului. Iar după 24, 36 ori 48 ore de muncă încordată, dacă sosea un nou transport de răniti, în loc de a se odihni o frântură de ceas, gustau o cafelută si … iarăsi la datorie.
Reglementar, triajul noilor sositi începea cu examinarea lor „la piele”, în scopul depistării leziunilor avute, schimbarea garourilor hemostatice si a bandajelor îmbibate, imobilizarea provizorie, cu atele a fracturilor, administrarea de lichide cu medicamente analgetice, sulfamide antigangrenoase; controlul radiologic al focarelor de fractură si zdrobiri pentru descoperirea corpurilor străine (schije, plumbi) retinute. După aceasta – la sala de operatii. De fapt, lucrau concomitent două echipe chirurgicale, în două săli alăturate. Către prima dintre acestea, unde lucra prof. Moruzi cu ajutoarele sale (dr. Ionel Bogdan alternativ cu dr. Vsevolod Urbanovici, plus doi interni), se îndrumau cazurile mai grave. Aici, pe cât posibil, anestezia era locală sau rahidiană, menajând astfel starea generală a pacientilor; la nevoie se recurgea si la narcoză (adormire) cu eter, mai rar chloroform, hemostaza era perfectă, spre a reduce la minimum noi pierderi de sânge la organismele deja spoliate. La necesitate majoră, se administrau si transfuzii de sânge proaspăt, recoltat pe loc de la donatori universali. La trepanatii craniene, pentru extragerea din creier a aschiilor osoase ori a schijelor, se foloseau manevre delicate, nesocogene. Lucrul decurgea în liniste desăvârsită, cu putine cuvinte, încât adjunctii profesorului trebuiau să fie mereu atenti spre a-si potrivi gesturile cu ale acestuia ori a-i servi, la momentul potrivit, instrumentul necesar. Un intern experimentat exercita functia (acum numită de anestezie-reanimare), în sarcina lui căzând narcoza, transfuziile, tensiometria periodică spre a surprinde la timp si a combate prăbusirile tensionale. Procedând astfel, cu prudentă si tehnicitate ireprosabile, se evitau la minimum decesele pe masa de operatii. Aceeasi grijă pentru evitarea amputatiilor invalidante, oricât efort uman si investitie materială trebuiau investite împotriva distrugerilor osoase si a suprainfectiilor microbiene, cauzatoare, în trecut a dezastrelor pomenite. În sala a doua, unde se introduceau rănitii de gravitate medie sau usoară, operau alternativ, câte unul din cei doi medici auxiliari, asistati de interni sau externi. În ambele părti îsi făcea simtită prezenta sora sefă de la blocul operator, Maricica Lăzărescu. Datorită hărniciei si constiinciozitătii sale, ea se bucura de încrederea totală a profesorului în problema sterilizării materialelor noi si a instrumentarului, igienizarea si dezinfectia sălilor de operatii aflate în sarcina ei.
În sprijinul material si spiritual al rănitilor nostri veneau si unele asociatii caritabile, precum Societatea Natională de Cruce Rosie, Oficiul Român de Patronaj s.a. Li se ofereau cadouri în alimente, dulciuri, tigări, efecte de lenjerie, cărti patriotice, iconite… Sub egida acelorasi veneau si formatiuni artistice cu program literar sau musical, făcându-i pe răniti să uite pentru moment suferintele care îi tineau la pat. O astfel de ocazie memorabilă a fost, prin luna august a acelui an, vizita doamnei Maria Maresal Antonescu, în compania căreia se afla si ciobanul iluminat Petrache Lupu de la Maglavit. Când apărea acesta în usa salonului, rănitii, oameni obisnuiti din popor, emotionati, se aburcau din paturi ca si cum ar fi dorit să zboare în întâmpinarea lui, să îi ceară binecuvântarea, nu preotilor însotitori. Desi nitel peltic, acesta îi îmbărbăta spunându-le „Fratilor, nu fiti necăjiti dacă ati pierdut o mână sau un picior; sufletul de buni români să nu-l pierdeti. Asa să vă ajute Dumnezeu!” si trecea de la pat la pat întinzându-le o iconită pentru sărutare. După plecarea lui si a celorlalti, sărmanii răniti aveau senzatia ca si cum „li s-ar fi luat o piatră de pe inimă”. Până si plăgile începură a li se cicatriza mai usor. Desigur, sub influenta benefică a furtunii neuro-endocrine prin care trecură…

Întâmplări din oras
În vreme ce la Spitalul Z.I. 286, si nu numai, se lucra ca într-un stup de albine, în oras începuseră a se comite acte de sabotaj a ordinii publice si a efortului de război. Se pare că acestea au debutat în cursul noptilor întunecoase, fără lună, când pe deasupra orasului au început a se roti câte unul-două avioane de recunoastere sovietice care, pe lângă misiunea lor de bază, mai aruncau ici-colo câte o bombă, a căror explozie tinea populatia în alertă. Se zicea că lansau si parasutisti, care găsindu-si adăpost prin podurile unor case si prin copaci, mitraliau de acolo unitătile de infanteristi aflate în mars către front. Se mai zicea că locurile unde trebuiau să fie lansati parasutistii, erau indicate prin luminile unor becuri electrice aprinse în cosurile caselor.
Desigur că imediat după întâmplările cu parasutistii, au fost organizate razii de prindere a celor care au pus semnalizările luminoase si a complicilor acestora. Patrulele erau mixte: politisti români dublati de ostasi SS germani. Până seara au fost adusi la Chestura de Politie (de pe str. V. Alecsandri) circa 500 de indivizi. La triajul riguros făcut în aceeasi noapte, dirijat de chestorul sef, col. Chirilovici, si de prefectul judetului, col. Captaru, nu stiu ori de au găsit vreun parasutist, dar au fost identificati 100 de comunisti notorii, care fură trimisi numaidecât în inchisoarea militară de la Copou. Toti ceilalti au fost eliberati si trimisi la casele lor. Norocul celor 100 de retinuti, căci, asa cum se va arăta mai departe, în modul acesta le-a fost salvată viata.
Dar sturnbandfurerul H. Ohlenburg, de la Comandamentul german al orasului, nefiind multumit de rezultatul acestei anchete, a hotărât să o ia de la capăt, cu metode si mijloace proprii. Asa încât, cu ajutorul unor patrule compuse din agenti SS, până în seara următoare, 6.VI.1941, au fost umplute iarăsi beciurile si curtea înalt îngrădită a Chesturii, cu persoane ce li se păruseră … suspecte. În cursul noptii, altă „anchetă”, însă cu mitraliera, de care n-a scăpat nimeni. În dimineata următoare cine a trecut pe acolo (str. V. Alecsandri), a putut vedea suvoiul de sânge închegat, scurs, ca din abator, pe sub poarta Politiei, peste bordura trotuarului, în rigolă, iar de aici la vale… În zilele si noptile ce au urmat, făcându-le „Kurzeren Prozess” (răfuială mai scurtată), nu-i mai aduseră la Politie, ci îi împuscaseră pe trotuar, în fata caselor de unde i-au scos. Dimineata treceau cărutele Primăriei, îi încărcau ca pe butuci, ducându-i la santurile-gropi comune din cimitirul Israelit…
Vrând să mai debaraseze orasul si de alti – pentru ei – indezirabili, îi imbarcară în două trenuri de vite, puternic oblonite ca să nu intre nici aerul la cei înghesuiti înăuntru; trenuri cu destinatie diferită: primul, care ne interesează îndeosebi, spre Lagărul de concentrare de la Călărasi – Ialomita, al doilea – la Podu Iloaei. Dar, ca să nu ajungă prea repede, îi purtară înainte si înapoi, pe caniculă, încât peste jumătate din ei se sufocară. Trenul întâi, care si-a meritat cu prisosintă trista poreclă de „trenul mortii”, după ce si-a lepădat 650 de morti la Târgu Frumos, 350 la Mircesti, ajunse, în dimineata de 3 iulie `41, la Roman. Aici le-a iesit imediat în întâmpinare echipa de infirmiere ale Crucii Rosii, cu serviciul în gară, intentionând să le acorde, ca si trenurilor cu răniti, ceai si pachetele cu hrană rece. Dar paznicii germani ai trenului le interziseră apropierea de vagoane. Atunci fu chemată în ajutor presedinta Filialei locale de Cruce Rosie, doamna Viorica Agarici.
Urmarea, se stie si se mai scrie despre gestul eroic: S-a postat în fata locomotivei, declarând că nu va pleca de acolo până nu se vor da la o parte obloanele, în spatele cărora detinutii strigau cerând aer si apă. Cu sprijinul oficialitătilor române, printre care si al Reginei Mamă Elena, aflată în vizită la Spitalele militare Z.I. din localitate, a prefectului judetului Roman, generalul Stefan Ionescu, s-a ajuns prin telefon la generalul Ion Antonescu. Iar acesta solicitând sprijinul Generalului colonelului Eugen von Schorner, comandantul Armatei a 11-a germană, ce coopera în Basarabia cu trupele noastre, a venit ordinul de eliberare a trenului si de oprire a actiunilor antievreesti de la Iasi. Atunci s-au mai găsit 350 de morti, care au fost îngropati la Săbăoani. Trenul a fost igienizat, detinutii vii – asistati, după care a putut să-si continue cursa la destinatie, mai debarcând numai 12 morti la Mărăsesti.
În calitate de martor ocular al acestei drame iesene, am intentionat să dovedim că „Holocaustul de la Iasi”, atribuit în totalitate nouă, românilor, s-a datorat integral fractiunii naziste a trupelor germane. Este un adevăr crud, care spus si cu acelasi prilej, poate va fi mai bine înteles si receptat ca atare.

Viorica Agarici – mit si adevar in problema „Trenului mortii”

Din capul locului declar ca nu am intentia de a nega sau minimaliza tragicele evenimente petrecute la Iasi in iunie/iulie 1941, care s-au derulat pana in gara Romanului. Despre asta s-a scris si se va mai scrie mult, incat modesta mea contributie s-ar pierde ca o picatura de apa intr-un ocean de venin. In schimb, voi aduce cateva elemente noi legate de cele intamplate la Roman. Cititorii au latitudinea sa le arunce in talgerul balantei ce li se va parea mai adecvat.

Asadar, la gara din Roman – Era in fatidica zi de 3 iulie 1941, cand s-a anuntat sosirea, in tranzit, a unui tren cu evrei deportati din Iasi. Pentru fetele de la Cantina Crucii Rosii, ca si pentru personalul punctului sanitar din gara condus de doctorita Veronica Falcoianu (foto alaturata), situatia parea similara cu cea a trenurilor de raniti cu stationare scurta, avand alta destinatie. In acest rastimp, li se acordau, in vagoane, ajutoarele umanitare si medicale necesare. Totusi, judecand bine, medicul de serviciu la punct in acea zi, in unire cu echipele de la cantina, au inteles ca situatia actuala va fi oarecum diferita. Din aceasta cauza au chemat-o in ajutor pe doamna Viorica Agarici, presedinta Filialei locale a Societatii nationale de Cruce Rosie. Dansa a venit fara intarziere, insotita de vicepresedinta, d-na Eliza Vargolici si de medicul primar al judetului, dr. Stefan Pasov. In urma lor a sosit si seful Comenduirii Pietei, cpt. I. Cocaneanu.

Din primul moment, duduia Viorica a inceput a-si organiza echipa cu care avea sa intre in actiune. Din aceasta faceau parte: Sofia Lazarescu (sefa cantinei), invatatoarele Zoe Iacobescu, Elena Taune si Maria Curelescu, tinerele Mura Hagiaturian, Rodica Lazarescu si doua maici detasate de la manastirea Agapia. Intre timp, cpt. Cocaneanu a luat informatii suplimentare de la biroul de miscare al garii, de unde s-a intors foarte posomorat. Cand au iesit pe peron, cantinierele cu tavi si cosuri cu de ale gurii, 4 soldati cu caldari cu ceai, doctorita Falcoianu insotita de of. san. V. Toma si infirmierele voluntare de Cruce Rosie, purtand medicamente pentru urgente si material de pansat, Cocaneanu s-a apropiat de d-na Agarici, soptindu-i ceva la ureche. Cei prezenti au spus ca niciodata n-au vazut-o decat blanda si amabila, dar acum si-a iesit din sarite!

Deodata intra trenul in gara – o garnitura lunga cu vagoane de marfa („bou-vagon” cu portierele zavorate) din care razbateau voci disperate, cerand ajutor si apa! Pentru acest tren insa era un Ordin de la Comandatura militara germana din Iasi, ca nimeni sa nu se apropie.

Interventia Reginei-Mama (Relatare a doctorului Nicolae Horga, radiolog sef la Spitalul Precista)

La aflarea acestui ordin d-na Viorica Agarici i-a cerut cpt. Cocaneanu sa intervina pentru a fi deschise vagoanele si a se putea acorda asistenta medicala celor din interior. Cpt. Cocaneanu l-a contactat telefonic pe generalul de Divizie Stefan Ionescu, prefectul judetului Roman care tocmai atunci se pregatea sa intampine pe Regina Mama Elena, sosita intr-o vizita la spitalul din Roman.

Prefectul i-a expus Reginei situatia disperata din gara chiar in Spitalul Precista Mare (atunci Z.I. 448). cand se faceau prezentarile si i-a raportat tot ce se intampla in gara. Revoltata, regina l-a trimis pe aghiotantul ei pentru a verifica daca informatia este adevarata. Cand aghiotantul s-a intors si a confirmat cele spuse de prefect, Regina i-a cerut generalului Stefan Ionescu sa-i inlesneasca legatura cu generalul Ion Antonescu, care se afla in trenul Patria, aflat in exclusivitate la dispozitia sa. Regina cerandu-i sa ordone deschiderea portierelor si acordarea asistentei medicale evreilor din tren.

In tot acest timp, d-na Agarici a dus o adevarata „batalie” cu soldatii germani care pazeau si ei trenul. Ea a pasit hotarata inainte, facand fetelor semn sa o urmeze. Trebuiau sa strabata distanta pana la linia a 4-a, unde fusese tras trenul cu deportati, semn ca nu va avea cale libera. Prioritate aveau atunci trenurile militare germane si romanesti, care goneau spre front. Asa incat avea de stationat un timp, exact cat era nevoie a intra cu ajutoarele cerute. Soldatii germani, cand au vazut ca grupul de persoane in alb se apropie hotarat de trenul lor, le-au iesit inainte, cu pistoalele mitraliera intinse si strigand: „Zuruck Verboten!” (Indarat! Oprit!). Era o prima somatie. D-na Agarici, fara teama, li s-a adresat pe acelasi ton: „Verflucktes Gesindel, auf die Seite!” (Creaturi blestemate, la o parte!). Cpt. Cocaneanu, stiind de ce sunt in stare acesti ostasi fanatici, din trupele SS, a venit in graba rugand echipa sa se intoarca pe peron, caci la o a doua somatie, acestia vor trage in plin. A fost un moment de panica. Fetele si soldatii cu caldari au facut cale intoarsa. Numai duduia Viorica Agarici s-a repezit ca un glonte in fata locomotivei, prinzandu-se cu mainile de ea si a inceput a striga cat tinea o gura ca daca nu se deschid portierele vagoanelor, pentru a se acorda ajutor detinutilor, ea ramane acolo pana ce va trece trenul peste dansa!

In timpul acesta, nemtii isi vedeau linistiti de treaba, asteptand momentul cand vor putea ordona pornirea trenului, cu riscul, de a strivi romanca aceea furioasa… La amenintarea cu pistolul in piept a unui ofiter SS, Viorica Agarici a raspuns: „Wenn Du mich schiesst, schiesst Du deine Mutter!” (Daca ma impusti pe mine, o impusti pe maica-ta!).

Intre timp, generalului Ion Antonescu, informat de cele intamplate la Roman si neavand autoritate asupra militarilor germani care nu permiteau asistarea detinutilor, a luat legatura cu Comandantul al Armatei a XI-a germana, generalul colonel Eugen von Schorner solicitandu-i aprobarea celor solicitate de regina Mama. Acesta, in cele din urma, a ordonat asistarea deportatilor din trenului cu evrei.

In sfarsit au fost date la o parte usile de la un vagon, le-a aparut o scena de infern: vii si morti, claie peste gramada, cu imbracamintea sfasiata zaceau intr-un namol de fecale si urina. Era prea din cale afara! Pentru a nu alarma populatia orasului (din care peste 7000 erau evrei), care prinzand de veste, incepusera a aflui spre gara, s-a convenit ca trenul sa fie impins indarat, la Sabaoani. Acolo fura deschise toate vagoanele iar cei morti, dupa ce au fost verificati de cpt. Dr. Radu Popovici, chirurgul Spitalului Militar (venit si el cu sanitarii sai, foto alaturata), au fost depusi intr-o groapa sapata ad-hoc in dosul garii.

Dupa intoarcerea trenului in gara dintre cei vii, cei bolnavi au fost consultati de doctorita Falcoianu, o parte din ei fiind internati in Spitalul Militar pentru ingrijirile necesare. Intre timp, dr. Stefan Pasov, medicul orasului, colaborand cu Presedintele Comunitatii evreiesti, dr. med. Reznic Meer, au organizat transportarea, cu randul, a tuturor deportatilor valizi la baia Companiei a IV-a Sanitara de langa gara, unde au fost curatiti, reechipati cu haine noi, hidratati si alimentati, cu ajutorul si pe contul Comunitatii. Bineinteles, sub paza severa, pentru a se evita dezertarile. La randul lor, prin grija Companiei a IV-a sanitare, toate vagoanele au fost spalate, dezinfectate si capitonate pe jos cu paie proaspete, peste care s-au intins cearceafuri.

A doua zi, 4.VII.1941, cu obloanele descuiate, trenul – fost pana aici „al mortii” – s-a repus in miscare. Pe parcurs, oprind in garile mai mari, se deschideau usile vagoanelor pentru ca echipele de Cruce Rosie sa poata controla si asista deportatii. E drept, ici – colo se mai auzea si cate o huiduiala, venita din partea unora, dar asta nu a influentat cu nimic tinuta ocrotitoare a organelor oficiale. Ajunsi cu bine la Calarasi (pe Dunare), la predare in lagar au fost numarati 776 de oameni. Precum se stie, in 1944, au fost eliberati cu totii.

Epilog

1. Prin anii ’50, dupa razboi, victimele, in numar de 53, dezgropate la Sabaoani (nu „370” cum gresit s-a scris!), carora li s-a adaugat mortii in numar de 360, depusi anterior la Mircesti, au fost aduse la Cimitirul Israelit din Roman, unde au fost reinhumate in doua gropi comune alaturate, peste care s-au turnat placi de beton cu dimensiunea de 3/10 metri. Din cele de mai sus rezulta ca, daca intre Mircesti si Roman, cale de 20 km, si-au pierdut viata inca 53 de oameni, fara „minunea” de la Roman, la Calarasi ar fi ajuns numai cadavre.

A fost in mod incontestabil, meritul duduii Viorica Agarici, de a-i fi salvat pe acestia. Dar nu numai al ei, singura; fara concursul tuturor persoanelor sus mentionate, n-ar fi reusit aceasta performanta. Ii reamintim: capitan I. Cocaneanu, general divizie Stefan Ionescu, vicepresedinta Crucii Rosii romascane, Eliza Vargolici, cei trei medici cu ajutoarele lor. In fine, dar nu in ultima instanta, acordul in acest sens al conducatorului statului (si prin concursul prompt al Reginei Mama Elena), a tras mult in cumpana. Mai e nevoie sa amintim si compasiunea populatiei romascane (crestini si mozaici la un loc) care au contribuit cu totii la usurarea suferintelor atator oameni inocenti…?

2. La urma, inca ceva despre doamna Viorica I. Agarici, eroina acelor zile. Dupa anii 1949, a fost despuiata de toata averea ei (proprietatea de la Calugareni, jud. Roman, casa din oras de pe str. Alexandru cel Bun etc.) si aruncata in strada, fara chip de subzistenta. A avut totusi noroc de cateva familii romascane care i-au intins atunci o mana de ajutor. Familia av. Mart a primit-o intr-o odaita, iar dintre evrei, dr. medic Iosif Abraham si fotograful Jack Reinstein organizau lunar, pentru ea, o cheta (bani marunti), pe care doamna nu voia sa-i primeasca decat sub forma de recompensa pentru meditarea unor copii (printre care si elevul Radu Cozarescu). Desigur, fiind retinuta in casele acestora si la masa de pranz. In fond, era adusa in pozitia de cersetoare. De altfel, si umbla cu cosnita de papura in mana, unde i se mai arunca cate ceva…

Ar fi plecat din Roman, dar nu avea unde: sotul, mort de gangrena apendiculara in spitalul de aici (nu la Iasi, cum s-a scris!), cei trei fii, Georgel, Vasilica si Costache, bagati la puscarie… Abia in 1967, Georgel fiind eliberat, s-a mutat la dansul, in Bucuresti. De atunci si-a adus aminte si Federatia comunitatilor evreiesti de meritele doamnei Agarici, fixandu-i o mica renta viagera.

Acum, eroina de la Roman isi doarme somnul de veci intr-un cimitir din Bucuresti, in vreme de copacul sadit in amintirea ei, pe „aleea dreptilor” de langa Rechowod (Israel), creste falnic.

<a href=”http://www.fgmanu.ro/Istorie/articol214“>AICI </a>

Un comentariu »

  1. Încântat şi onorat de faptul că aţi binevoit a citi volumul meu de proză scurtă intitulat „Paramedicalia” – ceea ce vrea să însemne „însemnări din timpul vieţii mele ca medic”. Cu alte cuvinte, sunt evocate momente din viaţa mea de medic, „trăite şi nu „născocite”…

    Printre acestea şi problemele evreilor din Moldova – unde am convieţuit şi eu cu dânşii. Deci nu pe temă principală, ci colaterală, întrucât eu aveam alte preocupări. Totuşi voi încerca să lămuresc niţel şi problema lor. O fac oarecum obligat întrucât oprobiul ce ni se aruncă în sarcină, în realitate este străin de ceea ce s-ar putea numi „holocaust”, cumva amărându-ne sufletul, fiind depărtat de adevăr.

    Dacă la noi în Moldova evreii au suferit în vremea aceea anumite vexaţiuni, în majoritatea lor acestea nu au fost provocate de noi, de populaţia românescă, ci de trupele SS (fasciste) germane, aflate atunci pe teritoriul nostru! Este purul adevăr pe care îl susţin cu convingere.

    Pe atunci, în toamna anului 1940, aşa cum am arătat în unele capitole din Paramedicalia mea, eu nefiind aderent atunci la ideile pro sau anti-fasciste din ţara noastră, (Totul Pentru Ţară, Legiunea Arhanghelului Mihail, LAN C, cuziştii), n-am participat la realizarea idealurilor lor. După cum se observă din capitolele mele din carte: “Dureroasa părăsire a Cernăuţilor – 1940” – pg. 3 -8, “Munca şi viaţa în spitalul „Caritatea” (prolog la holocaustul nazist şi al trenului morţii) – pg. 17 – 24, „ Viorica Agarici – mit şi adevăr în problema „Trenului morţii” pg. 25 – 29, „Tristele peripeţii ale retragerii noastre din Moldova – 1944” – pg. 30-38, atât am văzut şi sintetizat şi nimic altceva, oricum din cele relatate cu curaj şi responsabilitate, reies gravele probleme şi excese sângeroase petrecute la Iaşi în iunie 1941 la începutul războiului. Dar acestea nu au fost generate de autorităţile noastre, ci de trupele SS germane. Despre cei 9000 de evrei omorâţi atunci la Iaşi, despre semnalizările cu becuri roşii din podul caselor, pentru a dirija bombardamentele aviaţiei sovietice asupra Iaşului, după cum au fost localizate şi elucidate de localnicii români, am scris cât amputut eu de clar clar în capitolul respectiv.

    Iar când autorităţile noastre au fost obligate de comandamentul german al Iaşului, din cei 500 de arestaţi de ei şi aduşi la poliţie pentru ca autorităţile române să trieze şi să descopere posibilii făptaşi în legătură cu dirijarea bombardamentelor sovietice, au fost aleşi 100 de elemente cunoscute ca a fi „comunişti notorii”. Aceştia au fost ridicaţi dintre cei 500 şi trimişi la închisoarea militară românească de la Copou din Iaşi, unde au fost ţinuţi până la terminarea războiului, când au fost eliberaţi! Ce s-a întâmplat cu cei 400 de evrei rămaşi? Au fost eliberaţi a doua zi dimineaţă, plecând pe la casele lor. Așa s-au petrecut lucrurile la Iași, câtă vreme românii au avut controlul asupra desfășurării evenimentelor.

    Atunci germanii făcând „Einen kurzen protzes”, au adunat alte sute de localnici evrei, i-au adus în curtea Chesturii de Poliţie, i-au cercetat şi mitraliat pe toţi. A doua zi, trecând eu pe acolo cu o maşină a spitalului nostru, am observat şuvoiul gros de sânge scurs pe sub poarta poliţiei pe caldarâm. Alţii au fost arestaţi şi împuşcaţi chiar în casele lor, de unde, în următoarea dimineaţă erau ridicaţi de căruţele primăriei şi transportaţi la cimitirul israelit. În completare, a se vedea cele scrise în volumul Paramedicalia.

    Referitor la populaţia de etnie evreiească din Basarabia, după revenirea românilor în 1941 şi începerea războiului, persoanele care şi-au bătut joc de autorităţile şi armata română1 care fuseseră obligate în 1940, conform odiosului Pact Ribbentrop-Molotov, să părăsească Basarabia şi Bucovina de Nord, au fost deportaţi în Transnistria. Nu au fost închişi în lagăre, ci încartiruiţi în casele din zonă.

    Când s-a întors frontul româno – german în 1944 şi trupele germane începuseră a lichida elemente evreieşti întâlnite în retragere, autorităţile române le-au permis evreilor din Basarabia şi Bucovina de Nord să se întorcă imediat la casele lor pentru a-i proteja de primejdia de a fi lichidaţi de trupele germane.

    În Roman, din 12.000 de evrei în 1941, au fost deportaţi în Transnistria numai 2 evrei, activişti comunişti, cărora li s-a permis să se întoarcă acasă în 1944. Iar dintre evreii din Ardealul de Nord şi Maramureşul românesc, dintre cei care au scăpat de deportarea hortistă fugind în teritoriul românesc, peste noua frontieră a României, nu au suferit în nici nu fel de ostracizări din partea autorităţilor, ci au emigrat în Israel ( făcând parte din lotul de 400000 de evrei români emigraţi legal în Israel – între anii 1942 – 1943).

    Mai trebuie menţionat faptul că în perioada când ţara era condusă de Mareşalul Ion Antonescu, nemţii au trimis un tren cu 15 vagoane pentru a ridica evrei din Bucureşti spre a fi lichidaţi la Auschvitz. Acest tren s-a întors gol în Germania, nici măcar un singur evreu din România nu a fost trimis în lagărele germane. Şi atunci unde este holocaustul românesc ?!

    18 noiembrie 2008

    Dr. Epifanie Cozărescu,

    fost medic, veteran de război, rănit şi evadat din prizonierat sovietic, fost expropiat şi deportat cu domiciliu forţat de la Săveni – Botoşani la Roman

    Comentariu prin JOKER 2009 — ianuarie 9, 2012 @ 11:39 am | Răspunde


Feed RSS pentru acest post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s

The Rubric Theme. Bloguieşte pe WordPress.com.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 80 other followers

%d bloggers like this: