Middle East atemporal

Ianuarie 1, 2012

holocaust ? Dependenţi de minciunǎ

Filed under: Uncategorized — mihaibeltechi @ 3:53 pm

Este un fapt verificat de atâtea ori (specialiştii în domeniul psihologiei pot explica cel mai bine acest fenomen) că informaţiile false, dezinformările cu impact de masă, repetate des, promovate pe canale (ştiintifice, mediatice, politice, guvernamentale, instituţionale naţionale sau internaţionale etc.) cărora li se acordă mare credibilitate, sunt însuşite ca “adevăruri” incontestabile, greu de dezrădăcinat. Omul se ataşează de aceste “adevăruri” precum copilul de jucăria preferată. Devine dependent, dependent de minciună. Cuvintele, ca şi numerele, inteligent folosite, pot declanşa stări emoţionale, pozitive sau negative, pot mobiliza sau demobiliza, pot ucide, pot crea stări conflictuale, pot fi sursă de profit etc. Impactul de masă al unor astfel de “arme” poate fi circumstanţial, trecător, când minciuna a fost utilă numai ca nadă, ca amorsă, sau de durată, când interese de grup, de stat sau internaţionale cer ca minciuna, camuflată în adevăr, să fie inghiţită de tot omul, de bună voie sau , dacă este cazul, cu forţa justiţiei omeneşti, a armelor etc. Istoria trecută şi prezentă este plină de asemenea exemple.

În articolul domniei sale, “Nici 400.000 de evrei şi nici 500.000 de români”, profesorul Ion Coja, ne prezintă câteva exemple de “prestidigitaţii” cu numerele, pe care mulţi dintre noi le-am trait de-a lungul vieţii.

Informatia că la Timişoara, Ceauşescu ucisese 60.000 de morţi (ce oroare!) a servit ca amorsă a unei stări de spirit vindicative care a cuprins toată ţara (Azi la Timişoara, mâine-n toată ţara!) De ce 60.000 şi nu 50.000 sau 70.000? Poate că cifra 6, cu o semnificaţie aparte de la Facere şi până la sfârşitul veacurilor, urmată de unul sau mai multe zerouri, are un impact imediat şi intens. Cei care au îngrozit ţara cu acest “60.000” ştiau foarte bine ce fac. Este interesant un fapt divers din acel moment de istorie. Pe alte meleaguri, un ziarist francez se străduia să demonteze manipularea informatică cu privire la Timişoara, încercând să demonstreze şi să atragă atenţia asupra faptului că undeva în Africa mureau cu sutele de mii oameni înfometaţi, pentru care era nevoie de o intervenţie urgentă. Bineînteles că nimeni nu i-a dat atenţie. Interesele globale erau cu totul altele.
Dar 11.000 de ţărani ucişi la răscoala din 1907 cerând pământ? O jumătate de secol XX, istoria predată în şcoli, documentele de partid şi de stat, ne-au repetat obsesiv (până am acceptat-o ca o obişnuinţă) acest număr. Când s-a încheiat “transformarea socialistă “a agriculturii, s-a organizat şi o conferinţă naţională (în pavilionul central al Expoziţiei Naţionale, de lângă Casa Scânteii) la care au participat 11.000 de ţărani victorioşi, fără pământ, ai acestei epopei naţionale! De ce 11.000? Şi aici este un mister. Poate că numărul nu a fost ales la întâmplare, dând cu zarurile. În numerologie, pentru diferite combinaţii, se folosesc numai numerele de la 1 la 11, acesta din urmă fiind considerat “numărul maestru”, “cu potenţial şi idei măreţe”, “numărul luminării şi al iluminării” etc.

Zerourile adăugate potenţează calităţile acestui număr. Cu propaganda lui “11.000 de ţărani ucişi”, a fost lichidată moşierimea, chiaburimea şi… ţărănimea proprietară a celui mai mic lot de pământ! (Unele enclave necolectivizate sunt excepţii nesemnificative). În sfârşit, tot ţăranul, rămas fără pământ, a fost în cele din urmă “luminat“ şi “iluminat”! Şi acum, stupoare! Adevărul gol, goluţ, spune că la rascoala din 1907 au murit cca.300 de oameni! Şi aşa multi. Chiar dacă ar fi fost numai unul, de ce ar fi trebuit ca statul să-i răspundă cu moarte celui care clama o nedreptate? Din experienţa domnului profesor Coja, rectificarea minciunii de 11.000 cu numarul real cca. 300 crează un disconfort teribil celor obişnuiti cu acest “adevăr”. Pentru noile generaţii, care studiază tot mai putină istorie naţională , asemena probleme nu au nicio relevanţă. Se pare că 11.000 are toate şansele să rămână pe piedestal.

Pentru condamnarea comunismului, pericolul cel mai mare, cum spun unii cercetatori în acest domeniu (înseamna ca nu şi-a spus ultimul cuvânt!), se duce bătălia pentru cei 500.000 de români ucişi de “regimul iudeo-bolşevic” în perioada 1944 – 1964. Şi aici, se pare că adevărul are numai trei zerouri, dar suferinţele colaterale depăşesc cu mult numărul de 500.000. Termenul “iudeo –“ exprimă o realitate şi nu are nicio intenţie, conotaţie aşa-zis antisemită. În perioada sus-amintită, în conducerea de partid şi de stat, în posturi cheie din armată, miliţie, securitate, cultură, presă, învăţământ, economie etc. găsim câteva zeci de persoane de origine evreiască, şcolite şi pregătite din timp în URSS pentru a pune în practică, în teritoriile ocupate de Armata Roşie, ateismul-ştiintific şi materialismul-dialectic, activ şi astăzi de la Atlantic la Urali, şi nu numai.

Bătălia pentru 400.000 (!) de evrei pieriţi în România, ca urmare unui “holocaust românesc”, face parte din cel de-al război global, “razboiul pentru impunerea holocaustului”, primul fiind “războiul împotriva terorismului”. Numărul 400.000 nu-l crede nimeni (poate numai Elie Wiesel). Dacă cercetarea se face cu bună credinţa cu siguranţă că şi aici rezultatele reale vor fi foarte decepţionante pentru mulţi.. Dar pe oamenii normali, spune prof. Ion Coja “evrei sau români, ar fi să-i bucure şi să-i încurajeze, să le dea speranţa şi confirmarea că fiinţa umană nu s-a ticăloşit de tot!”

Întradevăr, aceasta ar trebui să ne bucure pe toţi. Am însă o bănuială şi o îndoială… certă că, chiar dacă se va stabili că numărul exact este numai cu trei zerouri şi nu cu cinci, se vor lua măsuri urgente, de la preşedinţie (actuală) în jos pentru ca adevărul să nu fie dat publicităţii. Bineînteles că cei care au avut curajul să scotocească după adevăr vor fi declaraţi “negaţionişti” pentru că o asemenea faptă aduce atingere dogmei holocaustului (impusă încetul cu încetul ca o religie!) şi numărului care o susţine, 6.000.000! Unii evrei contestatari spun că aceasta ar fi mai degrabă o “industrie”, un “holocash”, dar acestia sunt evrei care “se autourăsc”, “nişte neica nimeni” după standardele etice ale dogmei holocaustului. Aşa este. Cine a auzit, de exemplu, de Yehudi Menuhin?

Ca şi 666, un număr des mediatizat este şi 6.000.000 de evrei ucişi în cel de-al doilea Război Mondial. Cei care au curiozitatea (în anumite situaţii, în lumea Cezarului şi curiozitatea este un delict, o crimă etc.) să caute vreun document, documente oficiale, rezultate ale unor cercetări serioase, obiective, imparţiale, multidisciplinare, internaţionale etc. etc. care să confirme cifra de 6.000.000, vor fi dezamăgiţi. Nimic, nimic, nimic. Estimări care merg de la 6.000.000 (19.08.1998, Suddeutsche Zeitung, Rabinul Şef al Poloniei) pănă la 66.206 (17.08.1994, Intern. Red Cross Arolsen – Department of Holocaust investigations). Adevărul, ştiut numai de Dumnezeu, este undeva pe această scală.

O problemă delicată pentru credibilitatea lui 6.000.000 de morti, este că statisticile privind populaţia de origine evreiască trăitoare în Europa antebelică depăşeşte cu puţin acest nivel! Chambers Encyclopedia indică … 6.500.000 de evrei! Chiar adunate pe ţări, luând în calcul şi emigrarea, tot nu se ajunge la un număr mulţumitor. Când se trece la adunarea morţilor, pe ţări, pe lagăre de concentrare etc. gândul ne duce la Ghiţă Pristanda, căruia îi ieşeau mereu la socoteală steagurile cerute, deşi în teren situaţia era alta.Cu atât mai mult cu cât datele au tot fost revizuite şi corectate în jos, pentru că erau prea exagerate şi bătătoare la ochi, deoarece, adunate, depăşeau cu mult numărul de 6.000.000 de evrei morţi.

Iniţial, placa comemorativă de la Auschwitz spunea: “Patru milioane de oameni au suferit şi murit aici în mâinile criminalilor nazişti între anii 1940 – 1945”. Ulterior placa a fost înlocuită cu alta care menţionează doar “circa un milion şi jumătate de bărbaţi, femei şi copii, majoritatea evrei din diferite ţări ale Europei”. O comisie polonezo-sovietică stabilea în 1944 că la Majdanek muriseră ca. 1,5 milioane oameni. In 2006, cifra ajunge la… 78.000 de morţi în urma cercetărilor conduse de Tomasz Kranz (Berliner Zeitung, 4.01.2006).

Atunci dacă totul este atât de nebulos, de unde a apărut numarul 6.000.000, în ce scop şi cine l-a lansat şi promovat?

Aceast misterios număr apare pe piaţa dezinformării abia după primul congres sionist de la Basel, din 1897, organizat la iniţiativa părintelui sionismului politic, Theodor Herzl (Binyamin Ze’ev, 1860-1904). Theodor Herzl scrie şi o carte “Statul evreu” în care pune problema unui stat pentru evrei, iniţial având în vedere ca soluţie finală… Madagascarul!

In practica Kabbalei, se crede că prin asocierea numerelor cu literele alfabetului ebraic (gematria) pot fi descoperite sensuri ascunse, profeţii, în cuvintele, în textele sacre.

Potrivit unei astfel de “profeţii” extrase din Tora (Pentateuhul, primele cinci cărţi ale Vechiului Testament) ar trebui să dispară 6 milioane de evrei înainte ca să se înfiinţeze statul Istrael. “Vă veţi întoarce, dar mai puţin 6 milioane”. Potrivit profeţilor Kabbalei, Iahveh vede aceasta ca o purificare a sufletelor poporului păcătos, iar această purificare trebuie să aibă loc prin ardere. Curioasă această schimbare de atitudine a lui Iahveh, deoarece pentru a-i întoarce pe evrei de la adorarea zeităţilor păgâne, care cereau sacrificii de oameni, tocmai Iahveh le cere evreilor numai sacrificii de animale (păsări şi patrupede) prin “ardere-de-tot” (holocaust) pentru ispăşire şi purificare.

La cinci ani de la congresul sionist de la Basel, numărul 6.000.000 apare în a zecea ediţie a Enciclopediei Britanice din 1902 la pagina 482 despre antisemitism.

“Deşi antisemitismul a fost demascat şi discreditat (vezi “afacerea Dreyfuss” – n.t.) există temerea că istoria acestuia nu a ajuns la final. Atât timp cât în Rusia şi în Romînia (!!!) şase milioane de evrei sunt sistematic umiliţi, şi care periodic se revarsă peste frontierele vestice, va continua să existe o problemă evreiască în Europa”.

Textul, cu parfumul său premonitoriu, avertizează că urmează să se întâmple şi alte evenimente neplăcute în această chestiune.

Până atunci să facem o scurtă paranteză privind “umilirea” populaţiei de origine evreiască în România (după Unirea Principatelor). Cineva a postat pe Internet statistici interesante publicate în ziarul Timpul din 13 iunie 1879.

“Populaţia Moldovei în 1875 înregistrează urmatoarele naşteri: Botoşani -571 ortodocşi,720 israeliţi; Dorohoi-237 ortodocsi, 377 israeliţi; Iaşi- 1244 ortodocşi, 1903 israeliţi; Neamţ- 369 ortodocşi, 368 israeliţi; Roman- 259 ortodocşi, 218 israeliţi; Suceava- 132 ortodocşi, 243 israeliţi. Industria Iaşului: 1877- patentabili români 488, israeliţi 2328; 1866 –patentabili români 187, israeliţi 1092. Bucureşti 1859: croitori- israeliţi 812, ortodocşi 762; alămari- israeliţi 65, ortodocşi 34; tinichigii- israeliţi 729, ortodocşi 61; zugravi- israeliţi 293, ortodocşi 204; pălărieri – israeliţi 28, ortodocşi 17; măcelari – israeliţi 161, ortodocşi 925; coafori- israeliţi 19, ortodocşi 49; lăutari- israeliţi 14, ortodocşi 1345; dulgheri şi dogari- israeliţi 0, ortodocşi 2562; bijutieri- israeliţi 101, ortodocşi 3; cafegii-israeliţi 65, ortodocşi 205.”

Ca o culme a acestei “umiliri”, pe plan cultural are loc înfiinţarea primului Teatru Evreiesc de limba idiş din lume, la Iaşi, în 1896, la iniţiativa lui Avram Goldfaden! De-a dreptul stupefiant este şi faptul că în plină dictatură antonesciană, în 1941, prin grija peotului legionar, Radu Gyr, începe să funcţioneze la Bucureşti Teatrul Evreiesc, de limba idiş!

Despre cadrul şi conţinutul general al “holocaustului” din România, sub Ion Antonescu, ne vorbeşte o personalitate autorizată a acelor vremuri, fostul şef rabin al comunităţii evreieşti în perioada 1940-1947, Alexandru Şafran, în cartea sa Un tăciune smuls flăcărilor. Ca o concluzie, rabinul recunoaşte că s-au putut face lucruri incredibile (nu fără ajutorul expres sau tacit al autorităţilor de stat, bisericeşti, al populaţiei majoritar creştin ortodoxe) spre binele evreilor din Romania.

Cu puţine pierderi (exceptând vânătoarea de evrei din Nordul Transilvaniei ocupat de hortişti), evreii din România au trecut cu bine încercările. Episoade nefericite, încă neelucidate, constitue excepţii care confirmă regula. Cu toate acestea n-am găsit în carte vreo mulţumire adresată poporului român. Pe alocuri îi mai scapă rabinului câte-o expresie răutăciosă de genul “antisemitismul visceral la români”. În zilele noastre, pentru alimentarea acestui “antisemitism visceral” dl. Aurel Vainer se mai răţoieşte cînd şi când la autorităţi, arătând cu degetul pe cutare sau cutare personalitate care ar prezenta un pericol antisemit! Nu ştiu cum se face, dar tocmai cu ocazia unor momente importante din viaţa creştinilor ortodocşi, Craciun, Paşte, prezenţa temporară a moaştelor unor sfinţi deosebiţi din calendarul creştin ortodox (spre exemplu moaştele Sfantului Apostol Pavel) “antisemiţi viscerali” profanează morminte prin cimitirele evreieşti. Nu interesează găsirea făptaşilor, ci agitaţia mediatică.

Primul Razboi Mondial oferă o bună ocazie pentru a da viaţă premoniţiei din Enciclopedia Britanica. Ziarul “The American Hebrew” din 31 octombrie 1919 titra cu litere mari: “The Crucification of Jews Must Stop!“ Articol scris de Martin H. Glynn (fost guvernator al statului New York). De remarcat pervertirea simbolului jertfei Mântuitorului, crucificarea. Vorbind despre războiul din Europa, în care au “luptat 200.000 de evrei pentru democraţie sub steagul american”, autorul articolului repetă de cinci ori (ca o publicitate televizată) numarul de 6.000.000 în următoarele formulări, în care introduce şi cuvântul “holocaust”:

“De peste ocean şase milioane de bărbaţi şi femei strigă după ajutor, şi opt sute de mii de copilaşi strigă după pâine”. “În această catastrofă, când şase milioane de fiinţe umane sunt mânate val-vârtej spre mormânt de o soarta crudă şi nemiloasă…”. “În acest holocaust ameninţător a vieţii umane…” “…poporul acestei ţări este chemat să sfinţească banii săi donând 35.000.000 $ în numele omeniei lui Moise celor şase milioane de bărbaţi şi femei înfometaţi”. “Şase milioane de bărbaţi şi femei sunt pe moarte- optsute de mii de copilaşi strigă după pâine.” “Ca urmare a acestui război pentru democraţie şase milioane de evrei, bărbaţi şi femei, mor peste ocean; opt sute de mii de copilaşi evrei strigă după pâine.”

Oameni miloşi, de bună credinţă, au început să strângă bani trimiţându-i peste ocean, dar se pare că aceştia n-au ajuns la cine trebuia, aşa că acţiunea s-a stins.

Primul Razboi Mondial, opera celor care conduceau destinele omenirii la acea vreme, a fost un măcel care a secerat zeci de milioane de vieţi, fără deosebire de etnie şi vârstă. Lipsurile şi suferinţele au afectat pe toată lumea din Europa, inclusiv pe cele şase milioane de evrei câţi existau la acea dată, după cum deducem logic din articol.

Al doilea Razboi Mondial, oferă o ocazie unică pentru propaganda şi fixarea durabilă a lui 6.000.000 în conştiinţa opiniei publice. De data aceasta sarcina este preluată de elita aparatului de propagandă (o propagandă a groazei) al Armatei Rosii: Ilya Ehrenburg, Wassili Grossmann, Konstatin Simonow, N. Burdenko etc. Mult timp după ocuparea lagărelor (Auschwitz, Majdanek,Treblinka etc.) de muncă… eliberatoare (Arbeit macht frei, cinic slogan), Armata Roşie n-a permis accesul ziariştilor occidentali. Unii spun că atunci s-au facut punerile în scenă, dotările tehnice etc. care au impresionat şi şocat ulterior opinia publică. La acestea s-a adaugat şi “talentul” propagandiştilor.

Iată un exemplu din “Iadul de la Treblikna” (traducere din germană dupa o ediţie din 1945):

“Noile camere aveau fiecare 7x8m, adică 56 metri pătraţi. Suprafaţa totală a acestor zece camere se ridica la 560 metri pătraţi, şi dacă adăugăm la aceasta suprafaţa celor trei camere vechi, care prelucrau mici partizi, Treblinka dispunea în total de o suprafaţa ucigătoare utilă de 635 metri pătraţi. Într-o cameră erau presaţi în acelaşi timp 460 până la 500 de oameni. La capacitate maximă cele zece camere ucideau într-un schimb de lucru în medie 4500 de oameni. ( …) Camerele din iadul de la Treblinka se umpleau zilnic de cel puţin 2-3 ori (erau zile când s-a întâmplat de cinci ori). Dacă micşorăm intenţionat cifrele, putem aprecia că numai la două folosiri pe zi, camerele noi au omorât într-o singură zi la Treblinka 10.000 şi într-o lună ca. 300.000 de oameni. Treblinka a lucrat de-a lungul a 13 luni (15 iunie 1942 –august 1944) zi de zi , şi chiar dacă scădem 90 de zile pentru reparaţii, încetarea lucrului, transporturi eşuate, rezultă 10 luni de lucru plin. Dacă soseau lunar cca. 300.000 persoane, înseamnă că Treblinka a exterminat în 10 luni 3.000.000 de oameni”.

Şi incheie propagandistul Grossmann:

“Să relateze despre un adevăr înspăimântător, este datoria scriitorului, iar sarcina cetăţenească a cititorului este să afle adevărul. Cine întoarce spatele, închide ochii şi trece mai departe, profanează memoria celor ucişi. Cine nu cunoaşte tot adevărul, nu va putea înţelege niciodată împotriva cărui monstru Armata Roşie s-a angajat într-o luptă pe viaţa şi pe moarte.”

Dar fabulaţiile cu numerele nu profanează memoria celor trimşi la moarte, sacrificaţi fără vină şi fără să ştie în ce scop?

Şi iată şi impresiile unui ziarist american, după ce Armata Roşie a organizat, pentru 30 de ziarişti occidentali, un tur al lagărului de la Majdanek:

“Tocmai am văzut cel mai înspăimântător loc de pe pământ – lagărul de concentrare german de la Majdanek, un adevărat centru de producţie a morţii, în care potrivit autorităţilor sovietice şi poloneze, în ultimii trei ani, au fost ucişi până la 1.500.000 de persoane din aproape fiecare ţară europeană. (…) Niciodată nu am fost confruntat cu dovezi atât de complete care sprijină fiecare acuzaţie a cercetărilor privind crimelor germane.”

(William H.Lawrence, New York Times, 30 august 1944).

Nu ştiu dacă ziaristul a văzut în august 1945 şi Hiroşima şi Nagasaki.

Materialele produse de aparatul de propagandă a Armatei Roşii şi relatările calde a ceea ce au văzut în mod real ziariştii au constituit surse de inspiraţie pentru romane, piese de teatru, filme emoţionante , memoriale etc. O întreagă artă a holocaustului care a întărit credinţa în adevărul numărului 6.000.000. Crede şi nu cerceta! S-au adoptat şi legi care pedepsesc orice punere în discuţie a holocaustului şi a temeliei sale numerice. In baza acestor legi sunt târâte prin tribunale persoane care-şi apără neamul (german) împotriva victimizării perpetue prin falsificarea adevărului şi hiperbolizarea greşelilor. Aceşti “negaţionişti”, exemplar documentaţi, vor să demonstreze că poporul german, sub dictatura temporară a forţelor oculte, nu s-a ticăloşit în aşa hal încât să adune în lagăre milioane de oameni doar pentru a produce sute de mii cadavre lunar, “sapun de evreu” etc.

În plus aceste legi asigură şi o imunitate globală pentru orice infractor de origine evreiască. Dacă la Bucureşti sunt arestaţi traficanţi israelieni de ovule şi embrioni, la Tel Aviv se strigă: “Antisemitism,antisemitism!”

Identitatea comună a noilor generaţii de evrei, the new jews, indiferent de ţara de origine, crescuţi în legile societăţii de consum, nu mai este ataşamentul la legea mozaică, coercitiva prin prescripţiile ei trupeşti, exterioare, necesare în perioada Vechiului Testament, şi nici ataşamentul oscilant faţă de statul Israel, ci mărturisirea dogmei holocaustului şi a infailibilităţii numărului 6.000.000. Într-o astfel de religie seculară, nici Iahve şi nici Moise nu-şi mai găsesc locul. Nu mai există păcat, nu mai există căinţă,nu mai există iertare, nu mai pedeapsă, nu există Judecata de Apoi, nu există iad, nu există Impărăţie Cerească. Un No God’s land în care viaţa este trăită intens, ca o lună de miere, astăzi, că mâine şi aşa murim şi trecem în nirvana. Dumnezeu? O posibilitate care s-ar putea să nu existe.

Este în firea omului, a legii conştiinţei, să condamne terfelirea demnităţii umane sub toate formele, să verse o lacrimă, să aprindă o lumare, să spună o rugăciune în memoria semenilor noştri care s-au jertfit de bună voie pentru cauze nobile sau au fost jerfiţi pe false altare. Dar nu există decat o singura jertfă mântuitoare şi dătătoare de viaţă, căreia noi creştinii ne închinăm, aceea a Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos, Dumnezeu Adevărat şi Om Adevărat, Logosul (Cuvântul) lui Dumnezeu întrupat în sânul poporului evreu. Iisus Hristos este Calea, Adevărul şi Viaţa, iar stâlpul şi temelia Adevărului este Biserica, una sfântă, sobornicească şi apostolească, al cărui cap este Iisus Hristos. Biserica s-a înălţat de-a lungul veacurilor prin jertfa milioanelor şi milioanelor de martiri.

Acest martiraj încă nu s-a încheiat. Este întristător şi îngrijorător să întâlneşti creştini (şi mulţi ortodocşi) care, din varii interese personale, de la cele trupeşti până la cele fals spirituale, aderă la credinţa holocaustului dar se ruşinează să-L mărturisească deschis pe Iisus Hristos în faţa lumii. În fond, aceştia nu fac decât să-L repălmuiasca, să-L rescuipe, sa-L rebatjocorească, să-I bată alte cuie în mâini şi în picioare, să-L răstignească a nu ştiu câta oară. Este adevărat că până la Parusie şi Judecata de obşte, Iisus Hristos se află încă în stare de jertfă, dar sub forma pâinii şi vinului Euharistiei. Sunt mulţi, necreştini şi creştini, care ar vrea să pună mâna pe El şi să-I facă de petrecanie, în carne şi oase. Spre dezamăgirea şi neşansa lor nu se mai poate.

Creştinii care, în faţa acestei provocări – contrafacerea jertfei Mântuitorului – ar fi înclinaţi să manifeste sentimente, atitudini antievreieşti (antisemit este tot un brand construit cu migală, un termen forţat şi discriminatoriu, deoarece semiţi sunt evreii, arabii, maltezii şi alţii reduşi ca număr) trebuie să aibă în minte şi să cinstească toţi evreii care nu şi-au înclinat genunchiul în faţa lui Baal şi a lui Mamona, ci au pregătit terenul pentru venirea lui Mesia, a cărui dragoste jertfelnică a deschis calea măntuirii pentru toate seminţiile şi neamurile de pe Pământ. A doua venire a Mântuitorului va fi precedată tot de doi fii care fac cinste poporului evreu, Sfântul Ilie Tesviteanul şi (probabil) Enoh (al şaptelea patriarh), care nu au cunoscut prima moarte, cea biologică. Iar noi, în România, trebuie să ne aducem aminte şi de evreii de bună credinţa care şi-au dat viaţa pentru apărarea ţării, pentru întregirea neamului, care au apărat valorilor culturale, creştine sau chiar au avut curajul (uneori cu preţul vieţii) să-L mărturisească pe Iisus Hristos, evrei care fac cinste istoriei noastre de ieri şi de azi.

http://ro.altermedia.info/opinii/dependenti-de-minciun%C7%8E_15338.html

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: