Middle East atemporal

Ianuarie 2, 2012

IMPOSTURA UNUI „VÂNĂTOR DE NAZISTI”

Filed under: Uncategorized — mihaibeltechi @ 6:19 am

IMPOSTURA UNUI „VÂNĂTOR DE NAZISTI” (I)

de Mark WeberIHR

De mai bine de 40 de ani, Simon Wiesenthal vânează sute de criminali nazisti, prin intermediul „Centrului pentru Documentare Evreiască” din Viena. Pentru activitatea sa ca cel mai cunoscut „vânător de nazisti” al lumii, el a primit mai multe recunoasteri si medalii, inclusiv cea mai înaltă distinctie a Germaniei. La o ceremonie de la Casa Albă din august 1980, presedintele Carter, cu ochii plini de lacrimi, i-a acordat medalia de aur decernată de Congresul SUA. Presedintele Reagan l-a lăudat în noiembrie 1988 ca pe unul dintre „eroii adevărati” ai secolului 20.

Această legendă vie a fost descrisă în termeni elogiosi de Laurence Oliver în al său film de fictiune „Băietii din Brazilia” (The Boys From Brazil) si de Ben Kingsley în filmul pentru televiziune „Criminali printre noi: povestea lui Simon Wiesenthal (Murderers Among Us: The Simon Wiesenthal Story). Una dintre cele mai proeminente organizatii pro-Holocaust îi poartă numele: Centrul Simon Wiesenthal din Los Angeles.

Reputatia lui Wiesenthal ca autoritate morală este nemeritată. Omul pe care The Washington Post îl numea „Îngerul răzbunător al Holocaustului” [1] manifestă o putin cunoscută, dar foarte documentată, amoralitate fată de adevăr. El a mintit în legătură cu aventurile sale din perioada războiului, si-a măsluit realizările postbelice ca „vânător de nazisti” si a răspândit în mod voit minciuni josnice despre presupuse atrocităti germane.

Relatări diferite

Szymon (Simon) Wiesenthal s-a născut pe 31 decembrie 1908 în Buczacz, un oras din Galitia (azi Buhaci, în Ucraina) în partea de răsărit a Imperiului Austro-Ungar. Tatăl său era un prosper comerciant de zahăr.

În ciuda a tot ce s-ar scris despre el, nu este clar ce anume a făcut Wiesenthal în timpul războiului, sub ocupatia germană. El a furnizat povesti contradictorii în trei relatări privind activitătile sale din timpul războiului. Prima a fost furnizată sub jurământ în timpul sesiunii de interogatorii din mai 1948, realizată de un oficial al comisiei americane pentru crime de război de la Nurnberg [2]. A doua este un sumar al vietii sale, oferit de Wiesenthal ca parte a Cererii de Ajutor din ianuarie 1949, adresată Comitetului International pentru Refugiati[3]. A treia relatare este inclusă în autobiografia sa, Criminali printre noi, publicată în 1967.[4]
Inginer sovietic sau mecanic în fabrică?

La interogatoriul său din 1948, Wiesenthal a declarat că „între 1939 si 1941” el ar fi lucrat ca „inginer-sef sovietic în Lvov si Odessa.”[5] Conform cu aceasta, el a declarat în 1949 că din decembrie 1939 până în aprilie 1940 a lucrat ca arhitect în portul Odessa. Însă potrivit autobiografiei sale, el a petrecut perioada dintre jumătatea lui septembrie 1939 si iunie 1941 în orasul Lvov condus de sovietici, unde a lucrat ca „mecanic într-o fabrică ce produce arcuri de pat.”[6]

Relativă libertate

După ce germanii au preluat controlul asupra Galitiei în iunie 1941, Wiesenthal a fost adus pentru o vreme în lagărul de concentrare Janowska de lângă Lvov, de unde a fost transferat după câteva luni într-un lagăr pentru lucrări de reparatii (OAW) din Lvov, pentru căile ferate din Polonia administrată de germani. Wiesenthal a declarat în autobiografia sa că acolo a lucrat ca „tehnician si proiectant”, că a fost bine tratat si că superiorul său imediat, care era „în secret un anti-nazist”, chiar îi permitea să poarte două pistoale. Biroul său era într-o „colibă mică de lemn”, iar el se bucura de „o relativă libertate, putând să se plimbe prin santier.”[7]

Luptător la partizani?

Următoarea perioadă a vietii lui Wiesenthal – din octombrie 1943 până în iunie 1944 – este cea mai obscură, iar ceea ce povesteste el despre această perioadă e contradictoriu. La interogatoriul său din 1948, Wiesenthal a afirmat că a fugit din lagărul Janowska din Lvov si că s-a alăturat „unui grup de partizani care actiona în zona Tarnopol-Kamenopodolsk.”[8] El a declarat că a fost „partizan între 6 octombrie 1943 până la mijlocul lui februarie 1944” si că unitatea sa a luptat împotriva fortelor ucrainene, atât cele din Divizia SS „Galitia”, cât si cele din fortele de partizani independente UPA.[9]

Wiesenthal a declarat că a avut gradul de locotenent si apoi cel de maior, si că era responsabil cu construirea de buncăre si linii de fortificatii. Desi nu a fost explicit, el a sugerat că această (presupusă) unitate de partizani făcea parte din Armia Ludowa („Armata Populară”), o fortă militară comunistă polonă, creată si controlată de sovietici.[10]

El a afirmat că împreună cu alti partizani a pătruns în Lvov în februarie 1944, unde au fost „ascunsi de prieteni din A.L. [‘Armata Populară’].” Pe 13 iunie 1944, grupul a fost capturat de Politia Secretă germană. (Desi partizanii evrei găsiti în ascunzători erau deseori executati, Wiesenthal a declarat că el a fost crutat.) Wiesenthal a spus cam aceeasi poveste si în declaratia din 1949. El a declarat că a fugit din prizonierat la începutul lui octombrie 1943 si că apoi „a luptat împotriva germanilor ca partizan în păduri” timp de opt luni – din 2 octombrie 1943 până în martie 1944. După aceea a stat „ascuns” în Lvov, între martie si iunie 1944.

Wiesenthal oferă o poveste total diferită în autobiografia sa din 1967. El povesteste că după ce a fugit de pe santierul de reparatii pe 2 octombrie 1943, a stat ascuns în casele unor prietei până pe 13 iunie 1944, când a fost descoperit de politia polonă si germană si trimit într-un lagăr de concentrare. Despre activitatea sa ca partizan nu pomeneste nimic.[11]

Potrivit interogatoriului din 1948 si autobiografiei din 1967, el a încercat să se sinucidă pe 15 iunie 1944, tăindu-si venele. În mod remarcabil, a fost salvat de la moarte de doctorii germani SS si s-a refăcut într-un spital SS.[12] A rămas în lagărul de concentrare din Lvov „cu ratii duble” pentru o vreme si apoi, spune el în autobiografia sa, a fost transferat în diferite lagăre de concentrare. A petrecut ultimele luni de război în mai multe lagăre, până când a fost eliberat de americani din Mauthausen (Austria) pe 5 mai 1945.[13]

Si-a inventat Wiesenthal trecutul de partizan glorios? Sau a încercat să-si ascundă activitatea de luptător comunist? Sau în realitate lucrurile stau cu totul altfel – o realitate de care îi este rusine?

Agent nazist?

A lucrat Wiesenthal în mod voluntar pentru opresorii săi din timpul războiului? Această acuzatie a fost formulată de cancelarul austriac Bruno Kreisky, tot de origine evreiască si sef pentru multi ani al Partidului Socialist Austriac. În timpul interviului cu jurnalistii străini din 1975, Kreisky l-a acuzat pe Wiesenthal că foloseste „metode mafiote”, respingând pretentiile acestuia de „autoritate morală” si sugerând că acesta ar fi fost agent pentru autoritătile germane. Unele dintre cele mai pertinente remarci, apărute în revista austriacă de stiri Profil, includ:[14]

Îl cunosc pe Dl. Wiesenthal numai din rapoarte secrete, care sunt foarte urâte, foarte proaste. Afirm aceasta ca si Cancelar Federal… Si afirm că Dl. Wiesenthal avea o altă relatie cu Gestapo decât aveam eu. Da, aceasta se poate dovedi. Nu pot spune mai multe [acum]. Restul îl voi declara în instantă.

Relatia mea cu Gestapo este clară. Am fost detinutul lor si am fost interogat. Relatia lui era una diferită, pot spune, si asta se poate vedea clar. E destul de rău ce am spus deja aici. Însă nu se poate ascunde doar acuzându-mă pe mine că îi pătez onoarea în presă, asa cum poate s-ar gândi. Nu e chiar atât de simplu, pentru că asta ar însemna un mare proces în instantă… Un om ca acesta nu are dreptul să se pretindă o autoritate morală. Asta e ceea ce afirm. Nu are dreptul…

Un om care, după părerea mea, e agent si foloseste metode mafiote… Un astfel de om trebuie să plece…

Nu e deloc un domn, si nici o autoritate morală… Nu ar trebui să pretindă că e o autoritate morală…

Dl. Wiesenthal a trăit în acea perioadă în sfera de influentă nazistă fără să fie persecutat. Corect? Nu s-a ascuns si nu a fost persecutat, da? E clar? Probabil stiti, nimeni nu putea risca asta.

El nu era un „submarin”… adică se dădea la fund si se ascundea, ci umbla liber fără riscul persecutiei. Cred că e destul. Erau multe ocazii să devii agent. El nu a fost obligat să fie agent Gestapo. Erau multe alte slujbe.

Ca răspuns la aceste afirmatii socante, Wiesenthal a început să pregătească o actiune în instantă împotriva Cancelarului. În cele din urmă, atât Wiesenthal cât si Kreisky au dat înapoi, evitând un conflict juridic major.

Miturile de la Mauthausen

Desen din cartea lui WiesenthalÎnainte de a deveni faimos ca „vânător de nazisti”, el si-a făurit un nume ca propagandist. În 1946, Wiesenthal publicaKZ Mauthausen, o lucrare de 85 de pagini care continea schitele lui amatoricesti, prin care urmărea să descrie ororile din lagărul de concentrare de la Mauthausen. Un desen prezintă trei detinuti legati de niste stâlpi, executati de germani.[15]

Desenul este absolut fals (vezi foto alaturat). A fost copiat, cu mici modificări, de pe fotografii apărute în revista Life în 1945, care prezentau executarea prin împuscare în decembrie 1944 a trei soldati germani care fuseseră capturati spionând în spatele liniilor în timpul Bătăliei de la Bulge.[16] Sursa desenului lui Wiesenthal este evidentă pentru oricine îl compară cu fotografiile din revista Life.[17]

Adevarata fotografie, din Caracterul iresponsabil al acestei cărti este demonstrat si de citarea extensiv de către Wiesenthal a presupusei „mărturii de pe patul de moarte” a comandantului de la Mauthausen, Franz Ziereis, potrivit căreia patru milioane de oameni au fost gazati cu monoxid de carbon în lagărul satelit de la Hartheim.[18] Această afirmatie este total absurdă si nici un istoric serios al Holocaustului nu o acceptă. [19] Potrivit „mărturiei” lui Ziereis citată de Wiesenthal, germanii ar fi omorât alte zece milioane în Polonia, Lituania si Letonia. [20] De fapt, această #8222;mărturie” frauduloasă a fost obtinută prin tortură.[21]

După ani de zile, Wiesenthal continua să mintă în legătură cu Mauthausen. Într-un interviu din 1983 acordat cotidianului USA Today, el afirma despre experienta sa de la Mauthausen: „Am fost unul dintre cei 34 de detinuti rămasi în viată, dintre cei 150.000 adusi acolo.”[22] Aceasta este o minciună fătisă. Se pare că anii nu au menajat memoria lui Wiesenthal, pentru că în autobiografie el scria că „aproape 3.000 de detinuti au murit la Mauthausen după ce americanii ne-au eliberat pe 5 mai 1945.”[23] O fostă detinută, Evelyn Le Chene, a declarat în lucrarea sa despre Mauthausen că erau 64.000 de detinuti în lagăr, atunci când acesta a fost eliberat în mai 1945.[24] Potrivit Enciclopediei Iudaice, cel putin 212.000 de tinuti au supravietuit internării în complexul Mauthausen.[25]

După război, Wiesenthal a lucrat pentru Biroul pentru Servicii Strategice al SUA (premergător CIA) si pentru Corpul de Contra-Spionaj al armatei SUA (CIC). De asemenea, a fost vice-presedinte al Comitetului Central Evreiesc din zona de ocupatie americană din Austria.[26]

„Săpun uman”

Wiesenthal a pus în circulatie una dintre cele mai macabre povesti ale Holocaustului, acuzatia că germanii ar fi fabricat săpun din cadavrele evreilor ucisi. Conform acestei povesti, literele „RIF” de pe bucătile de săpun ar fi însemnat „Grăsime evreiască pură” („Rein judisches Fett”). În realitate, initialele însemnau „Centrul National pentru Aprovizionare cu Grăsime Industrială”(„Reichstelle fur industrielle Fettversorgung”).[27]

Wiesenthal a promovat legenda despre „săpunul uman” în articolele publicate în 1946 în revista comunitătii evreiesti din Austria, Der Neue Weg („Drum nou”). Într-un articol intitulat „RIF”, el scria: „Teribilele cuvinte „transport pentru săpun” au fost prima oară auzite la sfârsitul lui 1942. Era la Autoritatea Generală [Polonă], iar fabrica era în Galitia, la Belzec. Din aprilie 1942 până în mai 1943, 900.000 de evrei au fost folositi ca materie primă în această fabrică.” După ce cadavrele erau transformate în diferite materii prime, scrie Wiesenthal, „ce rămânea, materia grasă reziduală, era folosită pentru a fabrica săpun.”

El continuă: „După 1942, cei de la Autoritatea Generală stiau destul de bine ce era săpunul RIF. Lumea civilizată nu poate crede bucuria cu care nazistii si femeile lor de la Autoritatea Generală se gândeau la acest săpun. În fiecare bucată de săpun ei vedeau un evreu care fusese în mod miraculos pus acolo, astfel ca să nu devină un al doilea Freud, Ehrlich sau Einstein.”[28]

Ca orice poveste senzatională despre atrocitătile comise de germani în al doilea război mondial, si povestea cu săpunul din cadavre de evrei a ajuns departe. Evreul Richard Wurmbrand, convertit la crestinism protestant si devenit predicator, mentiona si el această poveste în predicile lui, mirându-se retoric „cum au putut germanii, un popor de altfel civilizat, să facă asa ceva?”

Într-un alt articol plin de imaginatie, scris în 1946 si intitulat „Fabrica de Săpun Belzec”, Wiesenthal pretinde că mase de evrei au fost exterminate folosindu-se dusuri pentru electrocutare:[29]

Oamenii, împinsi de SS, letoni si ucraineni, intrau pe usa deschisă a „băii”. Puteau intra cinci sute de persoane odată. Podeaua „sălilor de baie” era din metal. Din tavan atârnau dusuri. Când sala era plină, SS-istii dădeau drumul unui curent electric de 5.000 de volti prin podeaua de metal. În acelasi timp, curgea apă din dusuri. Un tipăt scurt si executia era gata. Un medic SS pe nume Schmidt constata printr-o ferestruică că victimele sunt moarte. Se deschidea a doua usă, intra „comandoul mortii” si scotea rapid cadavrele. Totul era gata pentru următorii 500.

Astăzi nici un istoric serios nu acceptă povestile cu cadavrele evreilor care erau transformate în săpun sau cu evreii care erau electrocutati la Belzec (sau în altă parte).

Imaginatia lui Wiesenthal în ale istoriei nu se limitează la secolul 20. În cartea sa din 1973,Pânzele sperantei, el pretindea că Cristofor Columb era de fapt un evreu, iar istorica lui călătorie din 1492 către emisfera nordică ar fi fost de fapt o căutare a unei noi patrii pentru evreii din Europa.[30]

Desigur, Wiesenthal nu se înseală mereu. În 1975 si din nou în 1993, el a recunoscut public că „pe teritoriul german nu a existat nici un lagăr de exterminare.”[31] El a admis implicit că afirmatiile făcute la Nurnberg si în alte locuri, că Buchenwald, Dachau si alte lagăre din Germania ar fi fost „lagăre de exterminare”, nu sunt adevărate.

– Va urma! –

Note

1. Quoted in: M. Weber, “‘Nazi Hunter’ Caught Lying,” The Spotlight (Washington, DC), Oct. 26, 1981, p. 9.
2. Interrogation of S. Wiesenthal on May 27 and 28, 1948, conducted by Curt Ponger of the Interrogation Branch of the Evidence Division of the Office (U.S.) Chief of Counsel for War Crimes. Interrogation No. 2820. On file at the National Archives (Washington, DC), “Records of the U.S. Nürnberg War Crimes Trials Interrogations, 1946-49,” Record Group 238, microfilm M-1019, roll 79, frames 460-469 and 470-476. Also cited in: “New Documents Raise New Doubts About Simon Wiesenthal’s War Years,” The Journal of Historical Review, Winter 1988-89 (Vol. 8, No. 4), pp. 489-503.
3. PCIRO (International Refugee Organization, Austria) “Application for Assistance” filled out and signed by Wiesenthal. Dated Jan. 16,1949. (This was a trial exhibit in the Walus court case. Photocopy in author’s possession.)
4. Simon Wiesenthal, The Murderers Among Us: The Simon Wiesenthal Memoirs. Edited by Joseph Wechsberg. (New York: McGraw Hill, 1967)
5. Interrogation of S. Wiesenthal, May 27, 1948, pp. 1-2.
6. The Murderers Among Us, p. 27.
7. The Murderers Among Us, pp. 29-35. This account is not inconsistent with his 1948 and 1949 statements; See also: Simon Wiesenthal, Justice Not Vengeance (New York: Grove Weidenfeld: 1989), pp. 7-9.
8. Interrogation of May 27, 1948, p. 2. In a signed 1945 statement, Wiesenthal wrote: “… I escaped on October 18, 1943, from the Lemberg [Lvov] hard labor camp where I was kept as a prisoner during my two years of labor at the railroad works… and went into hiding until joining Jewish partisans on November 21, 1943, who operated there. It was while fighting in the partisan ranks against the Nazis that we managed to collect and bury for safekeeping considerable amount of evidence… When the partisans were dispersed by the Germans I fled to Lemberg on February 10, 1944, and again went into hiding. On June 13, 1944, I was found during a house to house search and was immediately sent to the famous Lacki camp, near that city …” Source: “Curriculum Vitae of Ing. Wiesenthal, Szymon.” SHAEF, Subject: War Crimes, July 6, 1945. Records of USAEUR, War Crimes Branch, National Archives (Suitland, Maryland), Records Group 338, Box 534, Folder 000-50-59.
9. Wiesenthal’s alleged partisans activities are also recounted in Alan Levy, The Wiesenthal File (Grand Rapids, Mich.: Eerdmans, 1994), pp. 50-53.
10. Interrogation of May 28, 1948, pp. 1-2.
11. Interrogation of May 28, 1948, p. 5.
12. The Murderers Among Us, pp. 35-37.
13. The Murderers Among Us, pp. 37-38; Interrogation, May 27, 1948, p. 2, and May 28, 1948, p. 5; A. Levy, The Wiesenthal File (1994), p. 54.
14. The Murderers Among Us, pp. 39-44; Interrogation, May 27, 1948, pp. 2-3.
15. Interview with foreign journalists in Vienna, Nov. 10, 1975. Text published in: “War Wiesenthal ein Gestapo-Kollaborateur?,” Profil (Vienna), No. 47, Nov. 18, 1975, pp. 16, 22-23; Reprinted in: Robert H. Drechsler, Simon Wiesenthal: Dokumentation (Vienna: 1982), pp. 215-218, 222-223; Quoted in part in A. Levy, The Wiesenthal File (1994), p. 349, and in, S. Wiesenthal, Justice Not Vengeance (New York: 1989), pp. 7, 299. Kreisky was not alone in charging that Wiesenthal had collaborated with the German Gestapo. Wim Van Leer, columnist for the English-language daily Jerusalem Post, stated in May 1986 that a high-level police official in Vienna, citing confidential police records, had told him during the early 1960s that these and other charges against Wiesenthal were true. Source: J. Bushinsky, “Nazi hunter sues over charges of links to Gestapo,” Chicago Sun-Times, Jan. 31, 1987.
16. Simon Wiesenthal, KZ Mauthausen (Linz and Vienna: Ibis-Verlag, 1946). Facsimile reprint in: Robert H. Drechsler, Simon Wiesenthal: Dokumentation (Vienna: 1982), p. 64.
17. “Firing Squad,” Life magazine, US edition, June 11, 1945, p. 50.
18. M. Weber and K. Stimely, “The Sleight-of-Hand of Simon Wiesenthal,” The Journal of Historical Review, Spring 1984 (Vol. 5, No. 1), pp. 120-122; D. National-Zeitung (Munich), May 21, 1993, p. 3.
19. S. Wiesenthal, KZ Mauthausen (1946). See also facsimile reprint in: Robert H. Drechsler, Simon Wiesenthal: Dokumentation (Vienna: 1982), pp. 42, 46. This “confession” is a somewhat altered version of Nuremberg document NO-1973; A new edition of Wiesenthal’s 1946 book has been published under the title Denn sie Wussten, was sie tun: Zeichnungen und Aufzeichnungen aus dem KZ Mauthausen (Vienna: F. Deuticke, 1995). I am grateful to Robert Faurisson for bringing this to my attention. He points out in a July 1995 essay that Wiesenthal has deleted from this new edition both the “death bed confession” of Ziereis as well as his drawing of the three Mauthausen inmates.
20. According to the Encyclopaedia Judaica (“Mauthausen,”, Vol. 11, p. 1138), a grand total of 206,000 persons were inmates of Mauthausen and its satellite camps (including Hartheim) at one time or another.
21. S. Wiesenthal, KZ Mauthausen (1946). Facsimile reprint in: R. Drechsler, Simon Wiesenthal: Dokumentation, p. 47.
22. R. Faurisson, “The Gas Chambers: Truth or Lie?,” The Journal of Historical Review, Winter 1981, pp. 330, 361. See also: Hans Fritzsche, The Sword in the Scales (London: 1953), p. 185; Gerald Reitlinger, The Final Solution (London: Sphere, pb., 1971), p. 515; M. Weber, “The Nuremberg Trials and the Holocaust,” The Journal of Historical Review, Summer 1992 (Vol. 12, No. 2), p. 182.
23. USA Today, April 21, 1983, p. 9A.
24. The Murderers Among Us, p. 44.
25. Evelyn Le Chene, Mauthausen: The History of a Death Camp (London: 1971), pp. 166-168 and 190-191.
26. “Mauthausen”, Encyclopaedia Judaica (New York and Jerusalem: 1971), vol. 11, p. 1138.
27. C. Moritz, ed., Current Biography 1975 (New York: H.W. Wilson, 1975), p. 442; Wiesenthal interrogation of May 27, 1948, p. 3.
28. Mark Weber, “Jewish Soap,” The Journal of Historical Review, Summer 1991 (Vol. 11, No. 2), pp. 217-227; See also: Robert Faurisson, “La savon juif,” Annales d’Histoire Revisionniste (Paris), No. 1, Printemps 1987, pp. 153-159.
29. Der Neue Weg (Vienna), No. 17/18, 1946, pp. 4-5. Article entitled “RIF” by “Ing. Wiesenth.” (Simon Wiesenthal).
30. Der Neue Weg (Vienna), Nr. 19/20, 1946, pp. 14-15. Article entitled “Seifenfabrik Belsetz” (“Belzec Soap Factory”), by “Ing. S.Wiesenth.”
31. S. Wiesenthal, Sails of Hope (Macmillan, 1973).

AlterMedia

http://ro.altermedia.info/noua-ordine-mondiala/impostura-unui-vntor-de-nazisti-i_1460.html

PARTEA A DOUA

‘Povesti’ despre Eichmann

În cei peste 40 de ani de „vânat nazisti”, rolul lui Wiesenthal în localizarea si capturarea lui Adolf Eichmann este deseori considerată cea mai mare realizare a sa. (Eichmann a condus departamentul SS pentru afaceri evreiesti. A fost răpit de agenti israelieni în Argentina, în mai 1960 si spânzurat la Ierusalim, după un proces intens mediatizat.)

Isser Harel, oficialul israelian care a condus echipa care l-a capturat pe Eichmann, a declarat fără echivoc că Wiesenthal nu a avut „absolut nici o legătură” cu capturarea. (Harel a fost sef al Mossadului si al Shin Bet, serviciile de informatii externe si interne ale Israelului.)[33]

Wiesenthal nu numai că „nu avut nici un rol” în actiune, a spus Harel, dar de fapt a pus în pericol întreaga operatiune Eichmann. Într-un manuscris de 278 de pagini, Harel a respins orice pretentie a lui Wiesenthal privind presupusul său rol în identificarea si capturarea lui Eichmann. Pretentiile lui Wiesenthal si ale prietenilor acestuia privind presupusul rol crucial în capturarea fostului ofiter SS, a afirmat Harel, nu au nici un temei de fapt. Multe dintre afirmatiile si întâmplările descrise de Wiesenthal în două cărti, a spus oficialul israelian, sunt „fantasmagorii.”[34]

„Rapoartele si declaratiile lui Wiesenthal din acea vreme arată fără echivoc că nu avea habar de Eichmann,” a spus Harel.[35] (De exemplu, chiar înainte de capturarea lui Eichmann în Argentina, Wiesenthal îl localiza prin Japonia si Arabia Saudită.)[35]
Caracterizându-l pe Wiesenthal ca pe un oportunist de carieră, Harel a concluzionat: „Toate informatiile oferite de Wiesenthal înainte de operatiune au fost de valoare zero, iar uneori chiar ne-au pus pe o pistă falsă.”[37]

Acuzatii gratuite în cazul Walus

Unul dintre cele mai spectaculoase cazuri ale lui Wiesenthal l-au implicat pe Frank Walus, un american din Chicago, născut în Polonia. Într-o scrisoare din 10 decembrie 1974, el afirma că Walus „i-a dat pe evrei pe mâna Gestapoului”, la Czestochowa si Kielce în Polonia în timpul războiului. Scrisoarea a provocat o investigatie a guvernului SUA si un proces în instantă.[38] The Washington Post a analizat cazul într-un articol din 1981, numit „Nazistul care nu era: Cum a reusit vânătoarea de vrăjitoare a unui judecător, a presei si a investigatorilor să transforme un om nevinovat într-un criminal de război.” Materialul, apartinând Asociatiei Barourilor Americane, afirmă:[39]

În ianuarie 1977, guvernul SUA l-a acuzat pe Frank Walus din Chicago că ar fi comis atrocităti în Polonia în al doilea război mondial.

În anii care au urmat, acest muncitor pensionat a contractat datorii de peste 60.000 USD pentru a se apăra. El a compărut la tribunal alături de unsprezece supravietuitori evrei din timpul ocupatiei germane din Polonia, care au declarat că l-au văzut omorând copii, o bătrână, o tânără, un cocosat si alti oameni…

Dovezi zdrobitoare arată că Walus nu numai că nu este criminal de război nazist, dar el nici măcar nu a fost în Polonia în timpul războiului.

… Într-o atmosferă de ură si aversiune vecină cu isteria, guvernul a persecutat un om nevinovat. În 1974, Simon Wiesenthal, faimosul „vânător de nazisti” din Viena, l-a denuntat pe Walus că „a executat actiuni pentru Gestapo în ghetourile Czestochowa si Kielce, si că a predat un număr de evrei Gestapoului.”

Săptămânalul Reader din Chicago a publicat un articol detaliat despre acest caz în 1981, numit „Persecutarea lui Frank Walus: Cum să prinzi un nazist: Guvernul SUA dorea un criminal de război. Astfel, cu ajutorul lui Simon Wiesenthal, al politiei israeliene, al presei locale si al judecătorului Julius Hoffman, s-a inventat unul.” [40] În articol se afirma:

… E logic să presupunem că „rapoartele primite de Wiesenthal [împotriva lui Walus] erau de fapt zvonuri… Cu alte cuvinte, Simon Wiesenthal nu avea nici o dovadă împotriva lui Walus. Cu toate acestea, el l-a denuntat.

În timp ce judecătorul Hoffman se ocupa de cazul Walus, Holocaustul era subiectul favorit al posturilor de televiziune. În acea perioadă, în aprilie 1978, Simon Wiesenthal a venit la Chicago, unde a dat interviuri lăudându-se cu depistarea lui Walus. „Cum a contribuit vânătorul de nazisti la prinderea lui Walus,” scris Sun-Times într-un articol semnat de Bob Olmstead. Wiesenthal a afirmat că „nu i s-a întâmplat niciodată se se însele.” „Stiu că mii de oameni asteaptă să gresesc,” a spus el.

După un adevărat război juridic, omul care a fost demonizat si atacat fizic ca „măcelarul din Kielce” a putut în cele din urmă să dovedească că a petrecut anii războiului ca muncitor la o fermă din Germania. Frank Walus a murit în august 1994, sărac lipit pământului si plin de amărăciune.

Obstinatia lui Wiesenthal în cazul Walus ar fi trebuit să-i îndepărteze aura de investigator de încredere. Însă reputatia lui de Teflon a supravietuit si acestui caz.

Erori în cazul Mengele

Mare parte din mitul despre Wiesenthal se bazează pe vânarea lui Joseph Mengele, doctorul de la Auschwitz, cunoscut ca „Îngerul Mortii”. Wiesenthal pretindea cu regularitate că este pe urmele lui Mengele. Wiesenthal a declarat că informatorii lui l-au „văzut” sau tocmai „l-au scăpat” pe misteriosul doctor în Peru, Chile, Brazilia, Spania, Grecia si încă vreo sase locatii din Paraguay.[41]

Cel mai frapant incident a avut loc în vara lui 1960. Wiesenthal declarase că Mengele se ascunde pe o mică insulă grecească, de unde tocmai fugise cu câteva ore înainte. Wiesenthal a continuat să persiste în această poveste, dând si detalii precise, chiar si după ce un reporter pe care îl angajase să verifice l-a informat că povestea era falsă de la cap la coadă.[42]

Potrivit unui alt raport Wiesenthal, Mengele a pus la cale în 1960 asasinarea uneia dintre fostele sale victime, o femeie chipurile sterilizată la Auschwitz. După identificarea ei si a tatuajului specific lagărului, la un hotel din Argentina unde locuia si el, Mengele ar fi aranjat omorârea ei de teamă că femeia l-ar fi putut da de gol. S-a dovedit însă că femeia nu fusese niciodată într-un lagăr de concentrare, că nu avea nici un tatuaj, că nu-l întâlnise niciodată pe Mengele si că decesul ei a fost un accident pe munte.[43]

Mengele cina regulat la cele mai fine restaurante din Asuncion, capitala Paraguayului, afirma Wiesenthal în 1977, si chipurile se plimba prin oras cu o armată de gărzi de corp, într-un Mercedes negru.[44]

Wiesenthal anunta în 1985 că este „100 la sută sigur” că Mengele se ascunde în Paraguay si acuza familia Mengele din Germania că ar sti unde anume se află acesta. S-a dovedit însă că Wiesenthal bătea câmpii. S-a stabilit definitiv că Mengele murise în 1979 în Brazilia, unde trăise ani de zile într-o sărăcie anonimă.[45]

Ambasadorul Israelului în Paraguay între 1968 si 1972, Benjamin (Benno) Varon, a remarcat în 1983 despre campania Mengele: „Wiesenthal face declaratii periodice cum că urmează să-l prindă, probabil pentru a obtine fonduri pentru activitătile sale, iar numele lui Mengele este întotdeauna bun pentru prins pesti.” Wiesenthal „a esuat lamentabil” în cazul Mengele, a afirmat diplomatul cu altă ocazie.[46] Despre cazul Mengele, fostul sef al Mossad a opinat că „nebunia lui Wiesenthal frizează patologicul.”[47]

În realitate, marele dosar Mengele de la Centrul de Documentare al Wiesenthal de la Viena era un maldăr de informatii inutile care, în opinia lui London Times, „contribuiau la sustinerea mitului său auto-făurit, oferind o măruntă satisfactie celor care păreau să aibă nevoie de un răspuns final în problema lui Mengele.”[48]

În viziunea lui Gerald Posner si John Ware, coautori ai cărtii Mengele: Povestea completă, Wiesenthal a petrecut ani de zile cultivându-si cu asiduitate „o imagine mitică de detectiv neobosit, pornit pe urmele unui omnipotent si sinistru Mengele si a unei uriase retele naziste.” Gratie „abilitătii sale de a juca în fata galeriei”, au conchis Posner si Ware, Wiesenthal „si-a compromis definitiv credibilitatea.”[49]

„Incompetentă si arogantă”

Eli Rosenbaum, un oficial din cadrul Biroului pentru Investigatii Speciale al guvernului SUA, responsabil cu „vânarea de nazisti”, si investigator pentru Congresul Evreiesc Mondial, a analizat cu atentie reputatia de „vânător de nazisti” pe care si-a cultivat-o Wiesenthal, într-o carte din 1993, intitulată Trădarea.[50] De exemplu, afirmă Rosenbaum, „toate rapoartele lui Wiesenthal îl plasau pe Mengele prin toate tările din America Latină, mai putin în cea în care se afla de fapt – Brazilia”.[51]

Wiesenthal, scrie Rosenbaum, este un investigator „patetic de ineficient” care „a depăsit de mult bufoneria si închipuirea de sine.” Mare parte din ilustra sa carieră, a afirmat Rosenbaum, e caracterizată de „incompetentă si arogantă.”[52]

Bruno Kreisky si-a concentrat atitudinea fată de acest „vânător de nazisti” în aceste cuvinte:[53]

Inginerul Wiesenthal sau ce-o fi el, mă urăste pentru că stie că îi detest activitatea. Grupul Wiesenthal este o mafie cvasi-politică care lucrează împotriva Austriei folosind metode josnice. Wiesenthal este cunoscut ca o persoană care nu prea iubeste adevărul, care nu e prea selectiv în metodele sale si care foloseste smecherii. Pretinde că este „vânătorul lui Eichmann”, desi toată lumea stie că aceasta a fost actiunea unui serviciu secret, iar Wiesenthal încearcă doar să se laude cu asta.

„Comercializarea” Holocaustului

Centrul Wiesenthal din Los Angeles îi plăteste „vânătorului de nazisti” de la Viena suma anuală de 75.000 de dolari pentru folosirea numelui său, a declarat în 1988 directorul Muzeului Holocaustului Yad Vashem din Israel.

Atât Centrul, cât si Wiesenthal „comercializează” si „vulgarizează” Holocaustul, a adăugat directorul.

Wiesenthal a avansat cifra de „11 milioane care au fost omorâti în Holocaust – sase milioane de evrei si cinci milioane de ne-evrei,” a declarat oficialul de la Yad Vashem. Întrebat de unde a scos aceste cifre, Wiesenthal a răspuns: „Ne-evreii nu dau atentie dacă nu le mentionezi si pe victimele lor.” Wiesenthal „a ales ‘cinci milioane (ne-evrei)’ pentru că dorea un număr ‘diplomatic’, unul care să indice un număr mare de victime printre ne-evrei, dar nicidecum unul mai mare decât al evreilor…”[54]

„Wiesenthal si Centrul din Los Angeles care îi poartă numele nu fac altceva decât să vulgarizeze Holocaustul,” comenta The Jewish Press, un săptămânal care se pretinde a fi cel mai mare ziar de limbă engleză al comunitătii evreiesti din America.

În ultimii ani, Wiesenthal a fost preocupat de cresterea impactului pe care îl are revizionismul la adresa Holocaustului. În „Mesaj de la Simon Wiesenthal” publicat de Centrul care îi poartă numele, el spunea: „Astăzi, când văd cresterea antisemitismului aici în Europa… popularitatea lui Le Pen, a lui David Duke, a revizionistilor Holocaustului, sunt convins mai mult ca oricând de nevoia unui Beit Hashoah – Muzeu al Tolerantei” la Los Angeles.[55]

Wiesenthal este întrebat frecvent de ce nu îi iartă pe cei care i-au persecutat pe evrei. Răspunsul lui constant este acela că desi el îi poate ierta în nume propriu pe acestia, nu are dreptul să-i ierte în numele altora.[56] Pe baza acestei logici complicate însă, el nu are nici dreptul de a acuza si a persecuta pe cineva în numele altora. Wiesenthal nu si-a limitat niciodată „vânătoarea” la cei care l-au persecutat pe el personal.

„Mânat de ură”

Este dificil de spus ce anume îl motivează pe acest om. Caută faimă si aprecieri? Sau încearcă doar să mascheze un episod rusinos din trecutul său?

În mod evident, lui Wiesenthal îi plac aprecierile pe care le primeste. „Este un om cu un ego puternic, mândru de mărturiile despre sine si de laudele primite”, mentionează Los Angeles Times. [57] Bruno Kreisky a oferit o explicatie mai simplă. El a spus despre Wiesenthal că este „mânat de ură”.[58]

Din perspectiva înselătoriilor, minciunilor si incompetentei sale dovedite, laudele desăntate aduse acestui om vrednic de dispret sunt o tristă reflectie a coruptibilitătii venale si a auto-înselătoriei vremurilor noastre.

Note

33. For example, in a letter (dated Sept. 13, 1993), published in The New York Times, Sept. 29, 1993, Wiesenthal boasted: “I succeeded in putting a number of Nazis on trial who had perpetrated horrendous crimes in the Nazi era, including Adolf Eichmann, Franz Stangl, Gustav Wagner,…”

34. S. Birnbaum, “Wiesenthal’s Claim on Eichmann Disputed by Former Mossad Head,” Jewish Telegraphic Agency Daily News Bulletin (New York), April 4, 1989. (Dispatch dated April 3).

35. J. Schachter, “Wiesenthal had no role in Eichmann capture,” The Jerusalem Post, May 18, 1991. Facsimile reprint in Christian News, May 27, 1991, p. 19. See also: Ruth Sinai, “Wiesenthal’s role in Eichmann’s capture disputed,” Associated Press, The Orange County Register, Feb. 25, 1990, p. A 26; L. Lagnado, “How Simon Wiesenthal Helped a Secret Nazi,” Forward (New York), Sept. 24, 1993, pp. 1, 3.

36. J. Schachter, The Jerusalem Post, May 18, 1991 (cited above). Facsimile in Christian News, May 27, 1991, p. 19.

37. Arnold Forster, Square One (New York: 1988), pp. 187-189. (Forster was general counsel of the Anti-Defamation League, a major Zionist organization.)

38. J. Goldberg, “Top Spy Says Wiesenthal Lied About His Exploits,” Forward (New York), Nov. 12, 1993, pp. 1, 4; R. Sinai, “Wiesenthal’s role…,” The Orange County Register, Feb. 25, 1990 (cited above).

39. Michael Arndt, “The Wrong Man,” The Chicago Tribune Magazine, Dec. 2, 1984, pp. 15-35, esp. p. 23; Charles Ashman and Robert J. Wagman, The Nazi Hunters (New York: Pharos Books, 1988), pp. 193-195.

40. “The Nazi Who Never Was,” The Washington Post, May 10, 1981, pp. B5, B8.

41. “The Persecution of Frank Walus,” Reader (Chicago), Jan. 23, 1981, pp. 19, 30. After Wiesenthal was ultimately proven wrong in a similar case in Canada, the Toronto Sun newspaper commented in an editorial: “It seems that material provided by professional Nazi hunter Simon Wiesenthal is wrong, but repeated anyway [in the media].” (Quoted by M. Weber in The Journal of Historical Review, Spring 1984, pp. 120-122.)

42. Gerald L. Posner and John Ware, Mengele: The Complete Story (New York: Dell, 1987), pp. 220-221; Gerald Astor, The ‘Last’ Nazi: The Life and Times of Dr. Joseph Mengele (Toronto: Paperjacks, 1986), p. 202.

43. G. Posner and J. Ware, Mengele: The Complete Story (cited above), p. 220.

44. G. Posner and J. Ware, Mengele (cited above), pp. 179-180; G. Astor, The ‘Last’ Nazi (cited above), pp. 178-180.

45. Time magazine, Sept. 26, 1977, pp. 36-38. Cited in: G. Posner and J. Ware, Mengele (cited above), p. 219.

46. “Hunting the ‘Angel of Death’,” Newsweek, May 20, 1985, pp. 36-38. See also: M. Weber, “Lessons of the Mengele Affair,” Journal of Historical Review, Fall 1985 (Vol. 6, No. 3), p. 382. On Wiesenthal’s distortion of truth in the Mermelstein-IHR case, see: M. Weber, “Declaration,” Journal of Historical Review, Spring 1982 (Vol. 3, No. 1), pp. 42-43; M. Weber, “Albert Speer and the ‘Holocaust,”‘ Journal of Historical Review, Winter 1984 (Vol. 5, Nos. 2-4), p. 439.

47. Midstream, Dec. 1983, p. 24. Quoted in: G. Posner and J. Ware, Mengele (cited above), p. 219; Los Angeles Times, Nov. 15, 1985, p. 2.

48. J. Schachter, “Wiesenthal had no role in Eichmann capture,” The Jerusalem Post, May 18, 1991. Facsimile reprint in Christian News, May 27, 1991, p. 19.

49. Tom Bower in The Times (London), June 14, 1985, p. 14. Quoted in: G. Posner and J. Ware, Mengele (cited above), pp. 222-223.

50. G. Posner and J. Ware, Mengele (cited above), pp. 222-223.

51. Betrayal, by Eli M. Rosenbaum, with William Hoffer. Published in 1993 by St. Martin’s Press (New York). Reviewed by Jacob Heilbrunn in The New York Times Book Review, Oct. 10, 1993, p. 9.

52. Quoted in L. Lagnado, “How Simon Wiesenthal…,” Forward (New York), Sept. 24, 1993, p. 3.

53. The New York Times Book Review, Oct. 10, 1993, p. 9; Forward (New York), Sept. 24, 1993, p. 3.

54. “Was hat Wiesenthal zu verbergen?,” D. National-Zeitung (Munich), Nov. 11, 1988, p. 4.

55. David Sinai, “News We Doubt You’ve Seen,” The Jewish Press (Brooklyn, NY), Dec. 23, 1988. Based on report in the Israeli newspaper Ha’aretz, Dec. 16, 1988.

56. “A Message from Simon Wiesenthal,” Response: The Wiesenthal Center World Report, Winter 1992, p. 11.

57. Charles Ashman and Robert J. Wagman, The Nazi Hunters (New York: Pharos Books, 1988), p. 286; A. Popkin, “Nazi-Hunter Simon Wiesenthal: ‘Information is Our Best Defense’,” Washington Jewish Week, Oct. 29, 1987, p. 2.

58. Quoted in: M. Weber, The Spotlight, Oct. 26, 1981, p. 9.

59. Quoted in D. National-Zeitung (Munich), July 8, 1988, p. 7, and in, R. Drechsler, Simon Wiesenthal: Dokumentation (Vienna: 1982), p. 199.

AlterMedia

http://ro.altermedia.info/noua-ordine-mondiala/impostura-unui-vntor-de-nazisti-ii_1474.html

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: