Middle East atemporal

Ianuarie 10, 2013

SIMON WIESENTHAL: IMPOSTORUL NR. 2

Filed under: Uncategorized — mihaibeltechi @ 8:57 am

SIMON WIESENTHAL: IMPOSTORUL NR. 2

Scrisoare deschisă adresată

d-lui Victor Ponta, premierul României,

d-nei Mona Pivniceru, ministrul Justiţiei,

d-lui Puiu Haşotti, ministrul Culturii şi şi Patrimoniului Naţional,

d-lui George Maior, directorul Serviciului Român de Informaţii

În articolul „Mariana Maxim: nemernica neamului“, publicat în septembrie 2006, republicat, recent, aici [1], cerusem Parchetului General de pe lîngă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să incrimineze Centrul „Simon Wiesenthal“ pentru instigare la denunţ calomnios, în cadrul campaniei „Ultima şansă“ [2], soldată cu moartea nonagenarului Ioan Alexa, acuzat, neîntemeiat, de participare la pretinsul holocaust al evreilor din România, în speţă la situaţia din Iaşi, din anii 1940-1941. Parchetul General indicat mai sus nu a făcut-o; probabil că cei din conducere şi-or fi zis că, de vreme ce tot a murit, n-avea rost să-şi deranjeze preţioasele lor funduri de pe scaun şi, apoi, tot murea, fiindcă avea 96 de ani. În plus, este evident că a intervenit, în conştiinţa lor, şi lichelismul manifestat faţă de membrii „poporului ales“, personalizaţi de Centrul „Simon Wiesenthal“ din Ierusalim! Campania de incitare la denunţuri începuse, în Europa Occidentală, în 2003, după cum relevă ziaristul austriac Michael Leidig în articolul „Austrians split by ‘shop a Nazi’ campaign“, preluat în presa britanică [3].

Numai că respectivul Centru poartă numele unui impostor, unui escroc, Simon Wiesenthal – care, deci, nu are cum să fie un individ „ales“, măcar în sensul de „distins, de valoare“. Nepedepsirea acestor impostori care se folosesc cu nonşalanţă de numele acestui escroc le-a permis să intervină, incontinuu, în viaţa publică a României şi să facă presiuni asupra autorităţilor române: să nu mai tipărească monedele jubiliare [4] despre patriarhii României, să modifice explicaţia cuvîntului „jidan“ din DEX, să condamne recitarea poeziei  lui Radu Gyr etc. Dacă îi evaluăm după notorietatea şi nocivitatea acţiunilor acestor impostori agresivi, am obţine următoarea clasificare: Elie Wiesel – impostorul nr. 1, cf. notele [5] şi [6]; Simon Wiesenthal – impostorul nr. 2, nota [7];  Radu Ioanid – impostorul nr. 3, nota [8]; Marco Maximilian Katz – impostorul nr. 4 [9]; Efraim Zuroff – impostorul nr. 5, cf. [10]. Agresiunile acestora de propagandă a Holocau$tului – Minciuna secolului XX, cf. [11] – au fost larg comentate şi condamnate în presa românească.

Întrucît acţiunile acestor escroci constituie agresiuni inadmisibile la adresa securităţii naţionale, a demnităţii, imaginii, istoriei şi valorilor tradiţionale ale României, solicit interzicerea activităţii acestor organizaţii în România, iar membrii acestora să fie declaraţi persona non grata. În acest scop, vă prezint, ca argument necesar şi suplimentar, faţă de bibliografia de mai jos, articolul lui Mark Weber, Simon Wiesenthal: Fraudulent ‘Nazi Hunter’.

Note bibliografice

 

[1] http://ro.altermedia.info/antisistem/mariana-maxim-nemernica-neamului_24170.html;

[2] http://ro.altermedia.info/noua-ordine-mondiala/campania-toarna-ti-vecinul_940.html;

[3] http://www.fpp.co.uk/docs/Wiesenthal/Shop_a_Nazi.html;

[4] http://www.evz.ro/detalii/stiri/moneda-rasista-ia-amploare-intr-o-institutie-occidentala-pentru-o-asfel-de-masura-c.html;

[5] http://ro.altermedia.info/politica/elie-wiesel-impostorul-sau-pseudowiesel-3_23018.html;

[6] http://www.ziaristionline.ro/2011/09/13/bomba-elie-wiesel-a-preluat-identitatea-unui-alt-detinut-de-la-auschwitz-raportul-final-al-lui-iliescu-asupra-holocaustului-ar-putea-deveni-maculatura-prin-impostura-lui-wiesel/;

[7] http://www.ihr.org/leaflets/wiesenthal.shtml;

[8] http://ro.altermedia.info/general/radu-ioanid-sperjurul-persona-non-grata_23987.html;

[9] http://www.civicmedia.ro/plangere-penala-la-adresa-lui-marco-maximilian-katz-pentru-denunt-calomnios-si-incitare-la-ura/;

[10] http://revistapresei.hotnews.ro/stiri-subiectele_zilei-12973017-efraim-zuroff-centrul-simon-wiesenthal-rfi-dan-sova-oaspete-binevenit-iran-revoltator-afla-guvern.htm;

[11] http://www.amazon.com/Hoax-Twentieth-Century-R-Butz/dp/0967985692.

12 decembrie 2012

Colonel (r.) VasileI. Zărnescu,

Redactor şef al revistei SANTINELA

***

„Simon Wiesenthal: Fraudulent ‘Nazi Hunter’“

by Mark Weber,  director of the Institute for Historical Review, IHR

De mai bine de 40 de ani, Simon Wiesenthal vânează sute de criminali nazişti, prin intermediul „Centrului pentru Documentare Evreiască“ din Viena. Pentru activitatea sa ca cel mai cunoscut „vânător de nazişti“ al lumii, el a primit mai multe recunoaşteri şi medalii, inclusiv cea mai înaltă distincţie a Germaniei. La o ceremonie de la Casa Albă din august 1980, preşedintele Carter, cu ochii plini de lacrimi, i-a acordat medalia de aur decernată de Congresul SUA. Preşedintele Reagan l-a lăudat în noiembrie 1988 ca pe unul dintre „eroii adevăraţi“ ai secolului 20.

Această legendă vie a fost descrisă în termeni elogioşi de Laurence Oliver în al său film de ficţiune „Băieţii din Brazilia“ (The Boys From Brazil) şi de Ben Kingsley în filmul pentru televiziune „Criminali printre noi: povestea lui Simon Wiesenthal“ (Murderers Among Us: The Simon Wiesenthal Story). Una dintre cele mai proeminente organizaţii pro-holocaust îi poartă numele: „Centrul Simon Wiesenthal din Los Angeles“.

Reputaţia lui Wiesenthal ca autoritate morală este nemeritată. Omul pe care The Washington Post îl numea „Îngerul răzbunător al Holocaustului“ [1] manifestă o puţin cunoscută, dar foarte documentată, amoralitate faţă de adevăr. El a minţit în legătură cu aventurile sale din perioada războiului, şi-a măsluit realizările postbelice ca „vânător de nazişti“ şi a răspândit în mod voit minciuni josnice despre presupuse atrocităţi germane.

Relatări diferite

Szymon (Simon) Wiesenthal s-a născut pe 31 decembrie 1908 în Buczacz, un oraș din Galiţia (azi Buhaci, în Ucraina) în partea de răsărit a Imperiului Austro-ungar. Tatăl său era un prosper comerciant de zahăr.

În ciuda a tot ce s-ar scris despre el, nu este clar ce anume a făcut Wiesenthal în timpul războiului, sub ocupaţia germană. El a furnizat povesti contradictorii în trei relatări privind activităţile sale din timpul războiului. Prima a fost furnizată sub jurământ în timpul sesiunii de interogatorii din mai 1948, realizată de un oficial al comisiei americane pentru crime de război de la Nürnberg [2]. A doua este un sumar al vieţii sale, oferit de Wiesenthal ca parte a Cererii de Ajutor din ianuarie 1949, adresată Comitetului Internaţional pentru Refugiaţi [3]. A treia relatare este inclusă în autobiografia sa, Criminali printre noi, publicată în 1967 [4].
Inginer sovietic sau mecanic în fabrică?

La interogatoriul său din 1948, Wiesenthal a declarat că „între 1939 şi 1941“ el ar fi lucrat ca „inginer-şef sovietic în Lvov şi Odessa“ [5]. Conform cu aceasta, el a declarat în 1949 că din decembrie 1939 până în aprilie 1940 a lucrat ca arhitect în portul Odessa. Însă potrivit autobiografiei sale, el a petrecut perioada dintre jumătatea lui septembrie 1939 şi iunie 1941 în oraşul Lvov condus de sovietici, unde a lucrat ca „mecanic într-o fabrică ce produce arcuri de pat“ [6].

 

Relativă libertate

După ce germanii au preluat controlul asupra Galiţiei, în iunie 1941, Wiesenthal a fost adus pentru o vreme în lagărul de concentrare Janowska de lângă Lvov, de unde a fost transferat după câteva luni într-un lagăr pentru lucrări de reparaţii (OAW) din Lvov, pentru căile ferate din Polonia administrată de germani. Wiesenthal a declarat în autobiografia sa că acolo a lucrat ca „tehnician şi proiectant“, că a fost bine tratat şi că superiorul său imediat, care era „în secret, un anti-nazist“, chiar îi permitea să poarte două pistoale. Biroul său era într-o „colibă mică de lemn“, iar el se bucura de „o relativă libertate, putând să se plimbe prin şantier“ [7].

Luptător la partizani?

Următoarea perioadă a vieţii lui Wiesenthal – din octombrie 1943 până în iunie 1944 – este cea mai obscură, iar ceea ce povesteşte el despre această perioadă e contradictoriu. La interogatoriul său din 1948, Wiesenthal a afirmat că a fugit din lagărul Janowska din Lvov şi că s-a alăturat „unui grup de partizani care acţiona în zona Tarnopol-Kamenopodolsk“ [8]. El a declarat că a fost „partizan între 6 octombrie 1943 până la mijlocul lui februarie 1944“ şi că unitatea sa a luptat împotriva forţelor ucrainene, atât cele din Divizia SS „Galiţia“, cât şi cele din forţele de partizani independente UPA [9].

Wiesenthal a declarat că a avut gradul de locotenent şi, apoi, cel de maior, şi că era responsabil cu construirea de buncăre şi linii de fortificaţii. Deşi nu a fost explicit, el a sugerat că această (presupusă) unitate de partizani făcea parte din Armia Ludowa („Armata Populară“), o forţă militară comunistă polonă, creată şi controlată de sovietici [10].

El a afirmat că împreună cu alţi partizani a pătruns în Lvov în februarie 1944, unde au fost „ascunşi de prieteni din A.L. [‘Armata Populară’]“. Pe 13 iunie 1944, grupul a fost capturat de Poliţia Secretă germană. (Deşi partizanii evrei găsiţi în ascunzători erau deseori executaţi, Wiesenthal a declarat că el a fost cruţat.) Wiesenthal a spus cam aceeaşi poveste şi în declaraţia din 1949. El a declarat că a fugit din prizonierat la începutul lui octombrie 1943 şi că, apoi, „a luptat împotriva germanilor ca partizan în păduri“ timp de opt luni – din 2 octombrie 1943 până în martie 1944. După aceea a stat „ascuns“ în Lvov, între martie şi iunie 1944.

Wiesenthal oferă o poveste total diferită în autobiografia sa din 1967. El povesteşte că după ce a fugit de pe şantierul de reparaţii, pe 2 octombrie 1943, a stat ascuns în casele unor prieteni până pe 13 iunie 1944, când a fost descoperit de poliţia polonă şi germană şi trimis într-un lagăr de concentrare. Despre activitatea sa ca partizan nu pomeneşte nimic [11].

Potrivit interogatoriului din 1948 şi autobiografiei din 1967, el a încercat să se sinucidă pe 15 iunie 1944, tăindu-şi venele. În mod remarcabil, a fost salvat de la moarte de doctorii germani SS şi s-a refăcut într-un spital SS [12]. A rămas în lagărul de concentrare din Lvov „cu raţii duble“ pentru o vreme şi, apoi, spune el în autobiografia sa, a fost transferat în diferite lagăre de concentrare. A petrecut ultimele luni de război în mai multe lagăre, până când a fost eliberat de americani din Mauthausen (Austria) pe 5 mai 1945 [13].

Şi-a inventat Wiesenthal trecutul de partizan glorios? Sau a încercat să-şi ascundă activitatea de luptător comunist? Sau în realitate lucrurile stau cu totul altfel – o realitate de care îi este ruşine?

Agent nazist?

A lucrat Wiesenthal în mod voluntar pentru opresorii săi din timpul războiului? Această acuzaţie a fost formulată de cancelarul austriac Bruno Kreisky, tot de origine evreiască şi şef pentru mulţi ani al Partidului Socialist Austriac. În timpul interviului cu jurnaliştii străini din 1975, Kreisky l-a acuzat pe Wiesenthal că foloseşte „metode mafiote“, respingând pretenţiile acestuia de „autoritate morală“ şi sugerând că acesta ar fi fost agent pentru autorităţile germane. Unele dintre cele mai pertinente remarci, apărute în revista austriacă de ştiri Profil, includ:

Îl cunosc pe d-l Wiesenthal numai din rapoarte secrete, care sunt foarte urâte, foarte proaste. Afirm aceasta în calitate de Cancelar Federal… Şi afirm că d-l Wiesenthal avea o altă relație cu Gestapo decât aveam eu. Da, aceasta se poate dovedi. Nu pot spune mai multe [acum]. Restul îl voi declara în instanţă.

Relaţia mea cu Gestapo este clară. Am fost deţinutul lor şi am fost interogat. Relaţia lui era una diferită, pot spune, şi asta se poate vedea clar. E destul de rău ce am spus deja aici. Însă nu se poate ascunde doar acuzându-mă pe mine că îi pătez onoarea în presă, aşa cum poate s-ar gândi. Nu e chiar atât de simplu, pentru că asta ar însemna un mare proces în instanţă… Un om ca acesta nu are dreptul să se pretindă o autoritate morală. Asta e ceea ce afirm. Nu are dreptul…

Un om care, după părerea mea, e agent şi foloseşte metode mafiote… Un astfel de om trebuie să plece…

Nu e deloc un domn şi nici o autoritate morală… Nu ar trebui să pretindă că e o autoritate morală…

D-l Wiesenthal a trăit în acea perioadă în sfera de influentă nazistă fără să fie persecutat. Corect? Nu s-a ascuns şi nu a fost persecutat, da? E clar? Probabil ştiţi, nimeni nu putea risca asta.

El nu era un „submarin“… adică se dădea la fund şi se ascundea, ci umbla liber fără riscul persecuţiei. Cred că e destul. Erau multe ocazii să devii agent. El nu a fost obligat să fie agent Gestapo. Erau multe alte slujbe [14].

Ca răspuns la aceste afirmaţii şocante, Wiesenthal a început să pregătească o acţiune în instanţă împotriva Cancelarului. În cele din urmă, atât Wiesenthal cât şi Kreisky au dat înapoi, evitând un conflict juridic major.

Miturile de la Mauthausen

Înainte de a deveni faimos ca „vânător de nazişti“, el şi-a făurit un nume ca propagandist. În 1946, Wiesenthal publica KZ Mauthausen, o lucrare de 85 de pagini, care conţinea schiţele lui amatoriceşti, prin care urmărea să descrie ororile din lagărul de concentrare de la Mauthausen. Un desen prezintă trei deţinuţi legaţi de nişte stâlpi, executaţi de germani [15].

Desenul este absolut fals (vezi foto alăturată). A fost copiat, cu mici modificări, de pe fotografii apărute în revista Life în 1945, care prezentau executarea prin împuşcare în decembrie 1944 a trei soldaţi germani care fuseseră capturaţi spionând în spatele liniilor în timpul Bătăliei de la Bulge [16]. Sursa desenului lui Wiesenthal este evidentă pentru oricine îl compară cu fotografiile din revista Life [17].

Caracterul iresponsabil al acestei cărţi este demonstrat şi de citarea extensivă de către Wiesenthal a presupusei „mărturii de pe patul de moarte“ a comandantului de la Mauthausen, Franz Ziereis, potrivit căreia patru milioane de oameni au fost gazaţi cu monoxid de carbon în lagărul satelit de la Hartheim [18]. Această afirmaţie este total absurdă şi nici un istoric serios al Holocaustului nu o acceptă [19]. Potrivit „mărturiei“ lui Ziereis citată de Wiesenthal, germanii ar fi omorât alte zece milioane în Polonia, Lituania şi Letonia [20]. De fapt, această  „mărturie“ frauduloasă a fost obţinută prin tortură [21].

După ani de zile, Wiesenthal continua să mintă în legătură cu Mauthausen. Într-un interviu din 1983 acordat cotidianului USA Today, el afirma despre experienţa sa de la Mauthausen: „Am fost unul dintre cei 34 de deţinuţi rămaşi în viaţă, dintre cei 150.000 aduşi acolo“ [22]. Aceasta este o minciună făţişă. Se pare că anii nu au menajat memoria lui Wiesenthal, pentru că în autobiografie el scria că „aproape 3.000 de deţinuţi au murit la Mauthausen după ce americanii ne-au eliberat pe 5 mai 1945“ [23]. O fostă deţinută, Evelyn Le Chene, a declarat, în lucrarea sa despre Mauthausen, că erau 64.000 de deţinuţi în lagăr atunci când acesta a fost eliberat în mai 1945 [24]. Potrivit Enciclopediei Iudaice, cel puţin 212.000 deţinuţi au supravieţuit internării în complexul Mauthausen [25].

După război, Wiesenthal a lucrat pentru Biroul pentru Servicii Strategice al S.U.A. (premergător C.I.A.) şi pentru Corpul de Contraspionaj al armatei S.U.A. (C.I.C.). De asemenea, a fost vicepreşedinte al Comitetului Central Evreiesc din zona de ocupaţie americană din Austria [26].

„Săpun uman“

Wiesenthal a pus în circulaţie una dintre cele mai macabre poveşti ale Holocaustului, acuzaţia că germanii ar fi fabricat săpun din cadavrele evreilor ucişi. Conform acestei poveşti, literele „R.I.F.“ de pe bucăţile de săpun ar fi însemnat „Grăsime evreiască pură“ („Rein judisches Fett“). În realitate, iniţialele însemnau „Centrul Naţional pentru Aprovizionare cu Grăsime Industrială“ („Reichstelle fur industrielle Fettversorgung“) [27].

Wiesenthal a promovat legenda despre „săpunul uman“ în articolele publicate în 1946 în revista comunităţii evreieşti din Austria, Der Neue Weg („Drum nou“). Într-un articol intitulat „RIF“, el scria: «Teribilele cuvinte „transport pentru săpun“ au fost prima oară auzite la sfârşitul lui 1942. Era la Autoritatea Generală [Polonă], iar fabrica era în Galiţia, la Belzec. Din aprilie 1942 până în mai 1943, 900.000 de evrei au fost folosiţi ca materie primă în această fabrică». După ce cadavrele erau transformate în diferite materii prime, scrie Wiesenthal, „ce rămânea, materia grasă reziduală, era folosită pentru a fabrica săpun“.

El continuă: „După 1942, cei de la Autoritatea Generală ştiau destul de bine ce era săpunul RIF. Lumea civilizată nu poate crede bucuria cu care naziştii şi femeile lor de la Autoritatea Generală se gândeau la acest săpun. În fiecare bucată de săpun ei vedeau un evreu care fusese în mod miraculos pus acolo, astfel ca să nu devină un al doilea Freud, Ehrlich sau Einstein“ [28].

Ca orice poveste senzaţională despre atrocităţile comise de germani în Al Doilea Război Mondial, şi povestea cu săpunul din cadavre de evrei a ajuns departe. Evreul Richard Würmbrand, convertit la creştinism protestant şi devenit predicator, menţiona şi el această poveste în predicile lui, mirându-se retoric „cum au putut germanii, un popor, dealtfel, civilizat, să facă aşa ceva?!“

Într-un alt articol plin de imaginaţie, scris în 1946 şi intitulat „Fabrica de Săpun Belzec“, Wiesenthal pretinde că mase de evrei au fost exterminate folosindu-se duşuri pentru electrocutare:

Oamenii, împinşi de SS, letoni şi ucraineni, intrau pe uşa deschisă a „băii“. Puteau intra cinci sute de persoane odată. Podeaua „sălilor de baie“ era din metal. Din tavan atârnau duşuri. Când sala era plină, SS-iştii dădeau drumul unui curent electric de 5.000 de volţi prin podeaua de metal. În acelaşi timp, curgea apă din duşuri. Un ţipăt scurt şi execuţia era gata. Un medic SS pe nume Schmidt constata printr-o ferestruică că victimele sunt moarte. Se deschidea a doua uşă, intra „comandoul moţii“ şi scotea rapid cadavrele. Totul era gata pentru următorii 500 [29].

Astăzi nici un istoric serios nu acceptă poveştile cu cadavrele evreilor care erau transformate în săpun sau cu evreii care erau electrocutaţi la Belzec (sau în altă parte).

Imaginaţia lui Wiesenthal în ale istoriei nu se limitează la secolul 20. În cartea sa din 1973,Pânzele speranţei, el pretindea că Cristofor Columb era de fapt un evreu, iar istorica lui călătorie din 1492 către emisfera nordică ar fi fost de fapt o căutare a unei noi patrii pentru evreii din Europa [30].

Desigur, Wiesenthal nu se înşeală mereu. În 1975 şi, din nou în 1993, el a recunoscut public că „pe teritoriul german nu a existat nici un lagăr de exterminare“ [31]. El a admis implicit că afirmaţiile făcute la Nürnberg şi în alte locuri, că Buchenwald, Dachau şi alte lagăre din Germania ar fi fost „lagăre de exterminare“, nu sunt adevărate.

„Poveşti“ despre Eichmann

În cei peste 40 de ani de „vânat nazişti“, rolul lui Wiesenthal în localizarea şi capturarea lui Adolf Eichmann este deseori considerată cea mai mare realizare a sa. (Eichmann a condus departamentul SS pentru afaceri evreieşti. A fost răpit de agenţi israelieni în Argentina, în mai 1960, şi spânzurat la Ierusalim, după un proces intens mediatizat.)

Isser Harel, oficialul israelian care a condus echipa care l-a capturat pe Eichmann, a declarat fără echivoc că Wiesenthal nu a avut „absolut nici o legătură“ cu capturarea. (Harel a fost şef al Mossadului şi al Shin Bet, serviciile de informaţii externe şi interne ale Israelului.) [33].

Wiesenthal nu numai că „nu avut nici un rol“ în acţiune, a spus Harel, dar, de fapt, a pus în pericol întreaga operaţiune Eichmann. Într-un manuscris de 278 de pagini, Harel a respins orice pretenţie a lui Wiesenthal privind presupusul său rol în identificarea şi capturarea lui Eichmann. Pretenţiile lui Wiesenthal şi ale prietenilor acestuia privind presupusul rol crucial în capturarea fostului ofiţer SS, a afirmat Harel, nu au nici un temei de fapt. Multe dintre afirmaţiile şi întâmplările descrise de Wiesenthal în două cărţi, a spus oficialul israelian, sunt „fantasmagorii“ [34].

„Rapoartele şi declaraţiile lui Wiesenthal din acea vreme arată fără echivoc că nu avea habar de Eichmann“, a spus Harel [35]. (De exemplu, chiar înainte de capturarea lui Eichmann în Argentina, Wiesenthal îl localiza prin Japonia şi Arabia Saudită.) [36].

Caracterizându-l pe Wiesenthal ca pe un oportunist de carieră, Harel a conchis: „Toate informaţiile oferite de Wiesenthal înainte de operaţiune au fost de valoare zero, iar uneori chiar ne-au pus pe o pistă falsă“ [37].

Acuzaţii gratuite în cazul Walus

Unul dintre cele mai spectaculoase cazuri ale lui Wiesenthal l-au implicat pe Frank Walus, un american din Chicago, născut în Polonia. Într-o scrisoare din 10 decembrie 1974, el afirma că Walus „i-a dat pe evrei pe mâna Gestapoului“, la Czestochowa şi Kielce în Polonia în timpul războiului. Scrisoarea a provocat o investigaţie a guvernului S.U.A. şi un proces în instanţă [38]. The Washington Post a analizat cazul într-un articol din 1981, numit „Nazistul care nu era: Cum a reuşit vânătoarea de vrăjitoare a unui judecător, a presei şi a investigatorilor să transforme un om nevinovat într-un criminal de război“. Materialul, aparţinând Asociaţiei Barourilor Americane, afirmă:

În ianuarie 1977, guvernul SUA l-a acuzat pe Frank Walus din Chicago că ar fi comis atrocităţi în Polonia în Al Doilea Război Mondial.

În anii care au urmat, acest muncitor pensionat a contractat datorii de peste 60.000 USD pentru a se apăra. El a compărut la tribunal alături de unsprezece supravieţuitori evrei din timpul ocupaţiei germane din Polonia, care au declarat că l-au văzut omorând copii, o bătrână, o tânără, un cocoşat şi alţi oameni…

Dovezi zdrobitoare arată că Walus nu numai că nu este criminal de război nazist, dar el nici măcar nu a fost în Polonia în timpul războiului.

… Într-o atmosferă de ură şi aversiune vecină cu isteria, guvernul a persecutat un om nevinovat. În 1974, Simon Wiesenthal, faimosul „vânător de nazişti“ din Viena, l-a denunţat pe Walus că „a executat acţiuni pentru Gestapo în ghetourile Czestochowa şi Kielce, şi că a predat un număr de evrei Gestapoului“ [39].

Săptămânalul Reader din Chicago a publicat un articol detaliat despre acest caz în 1981, numit „Persecutarea lui Frank Walus: Cum să prinzi un nazist: Guvernul SUA dorea un criminal de război. Astfel, cu ajutorul lui Simon Wiesenthal, al politiei israeliene, al presei locale şi al judecătorului Julius Hoffman, s-a inventat unul“ [40]. În articol se afirmă:

… E logic să presupunem că „rapoartele“ primite de Wiesenthal [împotriva lui Walus] erau de fapt zvonuri… Cu alte cuvinte, Simon Wiesenthal nu avea nici o dovadă împotriva lui Walus. Cu toate acestea, el l-a denunţat.

În timp ce judecătorul Hoffman se ocupa de cazul Walus, Holocaustul era subiectul favorit al posturilor de televiziune. În acea perioadă, în aprilie 1978, Simon Wiesenthal a venit la Chicago, unde a dat interviuri lăudându-se cu depistarea lui Walus. „Cum a contribuit vânătorul de nazişti la prinderea lui Walus“, a scris Sun-Times într-un articol semnat de Bob Olmstead. Wiesenthal a afirmat că „nu i s-a întâmplat niciodată să se înşele“. „Ştiu că mii de oameni aşteaptă să greşesc“, a spus el.

După un adevărat război juridic, omul care a fost demonizat şi atacat fizic ca „măcelarul din Kielce“ a putut în cele din urmă să dovedească că a petrecut anii războiului ca muncitor la o fermă din Germania. Frank Walus a murit în august 1994, sărac lipit pământului şi plin de amărăciune.

Obstinaţia lui Wiesenthal în cazul Walus ar fi trebuit să-i îndepărteze aura de investigator de încredere. Însă reputaţia lui de Teflon a supravieţuit şi acestui caz.

Erori în cazul Mengele

Mare parte din mitul despre Wiesenthal se bazează pe vânarea lui Joseph Mengele, doctorul de la Auschwitz, cunoscut ca „Îngerul Morţii“. Wiesenthal pretindea cu regularitate că este pe urmele lui Mengele. Wiesenthal a declarat că informatorii lui l-au „văzut“ sau tocmai „l-au scăpat“ pe misteriosul doctor în Peru, Chile, Brazilia, Spania, Grecia şi încă vreo şase locuri din Paraguay [41].

Cel mai frapant incident a avut loc în vara lui 1960. Wiesenthal declarase că Mengele se ascunde pe o mică insulă grecească, de unde tocmai fugise cu câteva ore înainte. Wiesenthal a continuat să persiste în această poveste, dând şi detalii precise, chiar şi după ce un reporter pe care îl angajase să verifice l-a informat că povestea era falsă de la cap la coadă [42].

Potrivit unui alt raport Wiesenthal, Mengele a pus la cale în 1960 asasinarea uneia dintre fostele sale victime, o femeie chipurile sterilizată la Auschwitz. După identificarea ei şi a tatuajului specific lagărului, la un hotel din Argentina unde locuia şi el, Mengele ar fi aranjat omorârea ei de teamă că femeia l-ar fi putut da de gol. S-a dovedit, însă, că femeia nu fusese niciodată într-un lagăr de concentrare, că nu avea nici un tatuaj, că nu-l întâlnise niciodată pe Mengele şi că decesul ei a fost un accident pe munte [43].

Mengele cina regulat la cele mai fine restaurante din Asuncion, capitala Paraguayului, afirma Wiesenthal în 1977, şi chipurile se plimba prin oraş cu o armată de gărzi de corp, într-un Mercedes negru [44].

Wiesenthal anunţa, în 1985, că este „100 la sută sigur“ că Mengele se ascunde în Paraguay şi acuza familia Mengele din Germania că ar şti unde anume se află acesta. S-a dovedit, însă, că Wiesenthal bătea câmpii. S-a stabilit definitiv că Mengele murise în 1979 în Brazilia, unde trăise ani de zile într-o sărăcie anonimă [45].

Ambasadorul Israelului în Paraguay între 1968 şi 1972, Benjamin (Benno) Varon, a remarcat în 1983 despre campania Mengele: „Wiesenthal face declaraţii periodice cum că urmează să-l prindă, probabil pentru a obţine fonduri pentru activităţile sale, iar numele lui Mengele este întotdeauna bun pentru prins peşti“. Wiesenthal „a eşuat lamentabil“ în cazul Mengele, a afirmat diplomatul cu altă ocazie [46]. Despre cazul Mengele, fostul şef al Mossad a opinat că „nebunia lui Wiesenthal frizează patologicul“ [47].

În realitate, marele dosar Mengele de la Centrul de Documentare al Wiesenthal de la Viena era un maldăr de informaţii inutile, care, în opinia lui London Times, „contribuiau la susţinerea mitului său auto-făurit, oferind o măruntă satisfacţie celor care păreau să aibă nevoie de un răspuns final în problema lui Mengele“ [48].

În viziunea lui Gerald Posner şi John Ware, coautori ai cărții Mengele: Povestea completă, Wiesenthal a petrecut ani de zile cultivându-şi cu asiduitate „o imagine mitică de detectiv neobosit, pornit pe urmele unui omnipotent şi sinistru Mengele şi a unei uriaşe reţele naziste“. Graţie „abilităţii sale de a juca în faţa galeriei“, au conchis Posner şi Ware, Wiesenthal „şi-a compromis definitiv credibilitatea“ [49].

„Incompetenţă şi aroganţă“

Eli Rosenbaum, un oficial din cadrul Biroului pentru Investigaţii Speciale al guvernului S.U.A., responsabil cu „vânarea de nazişti“ şi investigator pentru Congresul Evreiesc Mondial, a analizat cu atenţie reputaţia de „vânător de nazişti“ pe care şi-a cultivat-o Wiesenthal, într-o carte din 1993, intitulată Trădarea [50]. De exemplu, afirmă Rosenbaum, „toate rapoartele lui Wiesenthal îl plasau pe Mengele prin toate ţările din America Latină, mai puţin în cea în care se afla de fapt – Brazilia“ [51].

Wiesenthal, scrie Rosenbaum, este un investigator „patetic de ineficient“, care „a depăşit de mult bufoneria şi închipuirea de sine“. Mare parte din ilustra sa carieră, a afirmat Rosenbaum, e caracterizată de „incompetenţă şi aroganţă“ [52].

Bruno Kreisky şi-a concentrat atitudinea faţă de acest „vânător de nazişti“ în aceste cuvinte:

Inginerul Wiesenthal, sau ce-o fi el, mă urăşte pentru că ştie că îi detest activitatea. Grupul Wiesenthal este o mafie cvasi-politică care lucrează împotriva Austriei folosind metode josnice. Wiesenthal este cunoscut ca o persoană care nu prea iubeşte adevărul, care nu e prea selectiv în metodele sale şi care foloseşte şmecherii. Pretinde că este „vânătorul lui Eichmann“, deşi toată lumea ştie că aceasta a fost acţiunea unui serviciu secret, iar Wiesenthal încearcă doar să se laude cu asta [53].

„Comercializarea“ Holocaustului

Centrul Wiesenthal din Los Angeles îi plăteşte „vânătorului de nazişti“ de la Viena suma anuală de 75.000 de dolari pentru folosirea numelui său, a declarat în 1988 directorul Muzeului Holocaustului Yad Vashem din Israel.

Atât Centrul, cât şi Wiesenthal „comercializează“ şi „vulgarizează“ Holocaustul, a adăugat directorul.

Wiesenthal a avansat cifra de „11 milioane care au fost omorâţi în Holocaust – şase milioane de evrei şi cinci milioane de ne-evrei“, a declarat oficialul de la Yad Vashem. Întrebat de unde a scos aceste cifre, Wiesenthal a răspuns: „Ne-evreii nu dau atenţie dacă nu le menţionezi şi pe victimele lor“. Wiesenthal „a ales «cinci milioane (ne-evrei)» pentru că dorea un număr «diplomatic», unul care să indice un număr mare de victime printre ne-evrei, dar nicidecum unul mai mare decât al evreilor…“ [54].

„Wiesenthal şi Centrul din Los Angeles care îi poartă numele nu fac altceva decât să vulgarizeze Holocaustul“, comenta The Jewish Press, un săptămânal care se pretinde a fi cel mai mare ziar de limbă engleză al comunităţii evreieşti din America.

În ultimii ani, Wiesenthal a fost preocupat de creşterea efectului pe care îl are revizionismul la adresa Holocaustului. În „Mesaj de la Simon Wiesenthal“, publicat de Centrul care îi poartă numele, el spunea: „Astăzi, când văd creşterea antisemitismului aici în Europa… popularitatea lui Le Pen, a lui David Duke, a revizioniştilor Holocaustului, sunt convins mai mult ca oricând de nevoia unui Beit Hashoah – Muzeu al Toleranţei“ la Los Angeles [55].

Wiesenthal este întrebat frecvent de ce nu îi iartă pe cei care i-au persecutat pe evrei. Răspunsul lui constant este acela că deşi el îi poate ierta în nume propriu pe aceştia, nu are dreptul să-i ierte în numele altora [56]. Pe baza acestei logici complicate, însă, el nu are nici dreptul de a acuza şi a persecuta pe cineva în numele altora. Wiesenthal nu şi-a limitat niciodată „vânătoarea“ la cei care l-au persecutat pe el personal.

 

„Mânat de ură“

Este dificil de spus ce anume îl motivează pe acest om. Caută faimă şi aprecieri? Sau încearcă doar să mascheze un episod ruşinos din trecutul său?

În mod evident, lui Wiesenthal îi plac aprecierile pe care le primeşte. „Este un om cu un egoputernic, mândru de mărturiile despre sine şi de laudele primite“, menţionează Los Angeles Times [57]. Bruno Kreisky a oferit o explicaţie mai simplă. El a spus despre Wiesenthal că este „mânat de ură“ [58].

Din perspectiva înşelătoriilor, minciunilor şi incompetentei sale dovedite, laudele deşănţate aduse acestui om vrednic de dispreţ sunt o tristă reflexie a coruptibilităţii venale şi a auto-înşelătoriei vremurilor noastre.

Note

  1. Quoted in: M. Weber, „’Nazi Hunter’ Caught Lying“, The Spotlight (Washington,DC), Oct. 26, 1981, p. 9.
  2. Interrogation of S. Wiesenthal on May 27 and 28, 1948, conducted by Curt Ponger of the Interrogation Branch of the Evidence Division of the Office (U.S.) Chief of Counsel for War Crimes. Interrogation No. 2820. On file at the National Archives (Washington, DC), „Records of the U.S. Nürnberg War Crimes Trials Interrogations, 1946-49“, Record Group 238, microfilm M-1019, roll 79, frames 460-469 and 470-476. Also cited in: „New Documents Raise New Doubts About Simon Wiesenthal’s War Years“, The Journal of Historical Review, Winter 1988-89 (Vol. 8, No. 4), pp. 489-503.
  3. PCIRO (International Refugee Organization,Austria) “Application for Assistance” filled out and signed by Wiesenthal. Dated Jan. 16,1949. (This was a trial exhibit in the Walus court case. Photocopy in author’s possession.)
  4. Simon Wiesenthal, The Murderers Among Us: The Simon Wiesenthal Memoirs. Edited by Joseph Wechsberg. (New York: McGraw Hill, 1967)
  5. Interrogation of S. Wiesenthal, May 27, 1948, pp. 1-2.
  6. The Murderers Among Us, p. 27.
  7. The Murderers Among Us, pp. 29-35. This account is not inconsistent with his 1948 and 1949 statements; See also: Simon Wiesenthal, Justice Not Vengeance (New York: Grove Weidenfeld: 1989), pp. 7-9.
  8. Interrogation of May 27, 1948, p. 2. In a signed 1945 statement, Wiesenthal wrote: „… I escaped on October 18, 1943, from the Lemberg [Lvov] hard labor camp where I was kept as a prisoner during my two years of labor at the railroad works… and went into hiding until joining Jewish partisans on November 21, 1943, who operated there. It was while fighting in the partisan ranks against the Nazis that we managed to collect and bury for safekeeping considerable amount of evidence… When the partisans were dispersed by the Germans I fled to Lemberg on February 10, 1944, and again went into hiding. On June 13, 1944, I was found during a house to house search and was immediately sent to the famous Lacki camp, near that city…“ Source: „Curriculum Vitae of Ing. Wiesenthal, Szymon“. SHAEF, Subject: War Crimes, July 6, 1945. Records of USAEUR, War Crimes Branch, National Archives (Suitland, Maryland), Records Group 338, Box534, Folder 000-50-59. Wiesenthal’s alleged partisans activities are also recounted in Alan Levy, The Wiesenthal File (Grand Rapids, Mich.: Eerdmans, 1994), pp. 50-53.
  9. Interrogation of May 28, 1948, pp. 1-2.
  10. Interrogation of May 28, 1948, p. 5.
  11. The Murderers Among Us, pp. 35-37.
  12. The Murderers Among Us, pp. 37-38; Interrogation, May 27, 1948, p. 2, and May 28, 1948, p. 5; A. Levy, The Wiesenthal File (1994), p. 54.
  13. The Murderers Among Us, pp. 39-44; Interrogation, May 27, 1948, pp. 2-3.
  14. Interview with foreign journalists in Vienna, Nov. 10, 1975. Text published in: „War Wiesenthal ein Gestapo-Kollaborateur?“, Profil (Vienna), No. 47, Nov. 18, 1975, pp. 16, 22-23; Reprinted in: Robert H. Drechsler, Simon Wiesenthal: Dokumentation(Vienna: 1982), pp. 215-218, 222-223; Quoted in part in A. Levy, The Wiesenthal File(1994), p. 349, and in, S. Wiesenthal, Justice Not Vengeance (New York: 1989), pp. 7, 299. Kreisky was not alone in charging that Wiesenthal had collaborated with the German Gestapo. Wim Van Leer, columnist for the English-language daily Jerusalem Post, stated in May 1986 that a high-level police official in Vienna, citing confidential police records, had told him during the early 1960s that these and other charges against Wiesenthal were true. Source: J. Bushinsky, „Nazi hunter sues over charges of links to Gestapo“, Chicago Sun-Times, Jan. 31, 1987.
  15. Simon Wiesenthal, KZ Mauthausen (Linz and Vienna: Ibis-Verlag, 1946). Facsimile reprint in: Robert H. Drechsler, Simon Wiesenthal: Dokumentation (Vienna: 1982), p. 64.
  16. „Firing Squad“, Life magazine,US edition, June 11, 1945, p. 50.
  17. M. Weber and K. Stimely, „The Sleight-of-Hand of Simon Wiesenthal“, The Journal of Historical Review, Spring 1984 (Vol. 5, No. 1), pp. 120-122; D. National-Zeitung(Munich), May 21, 1993, p. 3.
  18. S. Wiesenthal, KZ Mauthausen (1946). See also facsimile reprint in: Robert H. Drechsler, Simon Wiesenthal: Dokumentation (Vienna: 1982), pp. 42, 46. This “confession” is a somewhat altered version ofNuremberg document NO-1973; A new edition of Wiesenthal’s 1946 book has been published under the title Denn sie Wussten, was sie tun: Zeichnungen und Aufzeichnungen aus dem KZ Mauthausen (Vienna: F. Deuticke, 1995). I am grateful to Robert Faurisson for bringing this to my attention. He points out in a July 1995 essay that Wiesenthal has deleted from this new edition both the “death bed confession” of Ziereis as well as his drawing of the three Mauthausen inmates.
  19. According to the Encyclopaedia Judaica („Mauthausen“, Vol. 11, p. 1138), a grand total of 206,000 persons were inmates of Mauthausen and its satellite camps (including Hartheim) at one time or another.
  20. S. Wiesenthal, KZ Mauthausen (1946). Facsimile reprint in: R. Drechsler, Simon Wiesenthal: Dokumentation, p. 47.
  21. R. Faurisson, „The Gas Chambers: Truth or Lie?“, The Journal of Historical Review, Winter 1981, pp. 330, 361. See also: Hans Fritzsche, The Sword in the Scales (London: 1953), p. 185; Gerald Reitlinger, The Final Solution (London: Sphere, pb., 1971), p. 515; M. Weber, “The Nuremberg Trials and the Holocaust,” The Journal of Historical Review, Summer 1992 (Vol. 12, No. 2), p. 182.
  22. USA Today, April 21, 1983, p. 9A.
  23. The Murderers Among Us, p. 44.
  24. Evelyn Le Chene, Mauthausen: The History of a Death Camp (London: 1971), pp. 166-168 and 190-191.
  25.  „Mauthausen“, Encyclopaedia Judaica (New York and Jerusalem: 1971), vol. 11, p. 1138.
  26. C. Moritz, ed., Current Biography 1975 (New York: H.W. Wilson, 1975), p. 442; Wiesenthal interrogation of May 27, 1948, p. 3.
  27. Mark Weber, „Jewish Soap“, The Journal of Historical Review, Summer 1991 (Vol. 11, No. 2), pp. 217-227; See also: Robert Faurisson, „Le savon juif“, Annales d’Histoire Revisionniste (Paris), No. 1, Printemps 1987, pp. 153-159.
  28. Der Neue Weg (Vienna), No. 17/18, 1946, pp. 4-5. Article entitled „RIF“ by „Ing. Wiesenth“ (Simon Wiesenthal).
  29. Der Neue Weg (Vienna), Nr. 19/20, 1946, pp. 14-15. Article entitled „Seifenfabrik Belsetz“ („Belzec Soap Factory“), by „Ing. S. Wiesenth“.
  30. S. Wiesenthal, Sails of Hope (Macmillan, 1973).
  31. Letters by Wiesenthal in Books and Bookmen (London), April 1975, p. 5, and in Stars and Stripes (European edition), Jan. 24, 1993, p. 14. Facsimile of Stars and Stripesletter in The Journal of Historical Review, May-June 1993, p. 10; In 1986 Wiesenthal lied about his 1975 statement. In a letter dated May 12, 1986, to Prof. John George of CentralStateUniversity inEdmond,Oklahoma (copy in author’s possession), Wiesenthal wrote: „I have never stated that ‘there were no extermination camps on German soil.’ This quote is false, I could never have said such a thing“.
  32. For example, in a letter (dated Sept. 13, 1993), published in The New York Times, Sept. 29, 1993, Wiesenthal boasted: „I succeeded in putting a number of Nazis on trial who had perpetrated horrendous crimes in the Nazi era, including Adolf Eichmann, Franz Stangl, Gustav Wagner,…“
  33. S. Birnbaum, „Wiesenthal’s Claim on Eichmann Disputed by Former Mossad Head“,Jewish Telegraphic Agency Daily News Bulletin (New York), April 4, 1989. (Dispatch dated April 3).
  34. J. Schachter, „Wiesenthal had no role in Eichmann capture“, The Jerusalem Post, May 18, 1991. Facsimile reprint in Christian News, May 27, 1991, p. 19. See also: Ruth Sinai, „Wiesenthal’s role in Eichmann’s capture disputed“, Associated Press, The Orange County Register, Feb. 25, 1990, p. A 26; L. Lagnado, „How Simon Wiesenthal Helped a Secret Nazi“, Forward (New York), Sept. 24, 1993, pp. 1, 3.
  35. J. Schachter, The Jerusalem Post, May 18, 1991 (cited above). Facsimile in Christian News, May 27, 1991, p. 19.
  36. ArnoldForster, Square One (New York: 1988), pp. 187-189. (Forster was general counsel of the Anti-Defamation League, a major Zionist organization.)
  37. J. Goldberg, „Top Spy Says Wiesenthal Lied About His Exploits“, Forward (New York), Nov. 12, 1993, pp. 1, 4; R. Sinai, „Wiesenthal’s role…“, The Orange County Register, Feb. 25, 1990 (cited above).
  38. Michael Arndt, „The Wrong Man“, The Chicago Tribune Magazine, Dec. 2, 1984, pp. 15-35, esp. p. 23; Charles Ashman and Robert J. Wagman, The Nazi Hunters (New York: Pharos Books, 1988), pp. 193-195.
  39. „The Nazi Who Never Was“, The Washington Post, May 10, 1981, pp. B5, B8.
  40. „The Persecution of Frank Walus“, Reader (Chicago), Jan. 23, 1981, pp. 19, 30. After Wiesenthal was ultimately proven wrong in a similar case in Canada, the Toronto Sun newspaper commented in an editorial: „It seems that material provided by professional Nazi hunter Simon Wiesenthal is wrong, but repeated anyway [in the media]“. (Quoted by M. Weber in The Journal of Historical Review, Spring 1984, pp. 120-122.)
  41. Gerald L. Posner and John Ware, Mengele: The Complete Story (New York: Dell, 1987), pp. 220-221; Gerald Astor, The ‘Last’ Nazi: The Life and Times of Dr. Joseph Mengele(Toronto: Paperjacks, 1986), p. 202.
  42. G. Posner and J. Ware, Mengele: The Complete Story (cited above), p. 220.
  43. G. Posner and J. Ware, Mengele (cited above), pp. 179-180; G. Astor, The ‘Last’ Nazi(cited above), pp. 178-180.
  44. Time magazine, Sept. 26, 1977, pp. 36-38. Cited in: G. Posner and J. Ware, Mengele(cited above), p. 219.
  45. „Hunting the ‘Angel of Death’“, Newsweek, May 20, 1985, pp. 36-38. See also: M. Weber, „Lessons of the Mengele Affair“, Journal of Historical Review, Fall 1985 (Vol. 6, No. 3), p. 382. On Wiesenthal’s distortion of truth in the Mermelstein-IHR case, see: M. Weber, „Declaration“, Journal of Historical Review, Spring 1982 (Vol. 3, No. 1), pp. 42-43; M. Weber, „Albert Speer and the ‘Holocaust’“, Journal of Historical Review, Winter 1984 (Vol. 5, Nos. 2-4), p. 439.
  46. Midstream, Dec. 1983, p. 24. Quoted in: G. Posner and J. Ware, Mengele (cited above), p. 219; Los Angeles Times, Nov. 15, 1985, p. 2.
  47. J. Schachter, „Wiesenthal had no role in Eichmann capture“, The Jerusalem Post, May 18, 1991. Facsimile reprint in Christian News, May 27, 1991, p. 19.
  48. Tom Bower in The Times (London), June 14, 1985, p. 14. Quoted in: G. Posner and J. Ware, Mengele (cited above), pp. 222-223.
  49. G. Posner and J. Ware, Mengele (cited above), pp. 222-223.
  50. Betrayal, by Eli M. Rosenbaum, with William Hoffer. Published in 1993 by St. Martin’s Press (New York). Reviewed by Jacob Heilbrunn in The New York Times Book Review, Oct. 10, 1993, p. 9.
  51. Quoted in L. Lagnado, „How Simon Wiesenthal…“, Forward (New York), Sept. 24, 1993, p. 3.
  52. The New York Times Book Review, Oct. 10, 1993, p. 9; Forward (New York), Sept. 24, 1993, p. 3.
  53. „Was hat Wiesenthal zu verbergen?“, D. National-Zeitung (Munich), Nov. 11, 1988, p. 4.
  54. David Sinai, „News We Doubt You’ve Seen“, The Jewish Press (Brooklyn,NY), Dec. 23, 1988. Based on report in the Israeli newspaper Ha’aretz, Dec. 16, 1988.
  55.  „A Message from Simon Wiesenthal“, Response: The Wiesenthal Center World Report, Winter 1992, p. 11.
  56. Charles Ashman and Robert J. Wagman, The Nazi Hunters (New York: Pharos Books, 1988), p. 286; A. Popkin, „Nazi-Hunter Simon Wiesenthal: ‘Information is Our Best Defense’“, Washington Jewish Week, Oct. 29, 1987, p. 2.
  57. Quoted in: M. Weber, The Spotlight, Oct. 26, 1981, p. 9.
  58. Quoted in D. National-Zeitung (Munich), July 8, 1988, p. 7, and in, R. Drechsler, Simon Wiesenthal: Dokumentation (Vienna: 1982), p. 199.

Ediţia originală, din iarna 1989-1990, aici:

http://www.ihr.org/leaflets/wiesenthal.shtml

Ediţia iniţială, traducerea din 10 şi 16 iulie 2004, aici:

http://ro.altermedia.info/noua-ordine-mondiala/impostura-unui-vntor-de-nazisti-i_1460.html

http://ro.altermedia.info/noua-ordine-mondiala/impostura-unui-vntor-de-nazisti-ii_1474.html

Între timp, articolul lui Michael Leidig a fost republicat şi în alte cîteva reviste on line, de ex., aici: http://www.ioncoja.ro/holocaust-in-romania/impostura-unui-%E2%80%9Evanator-de-nazisti-ii/.

P.S. Scrisoarea deschisă a fost depusă pentru d-l premier Victor Ponta cu nr. 2141/12.12.2012; pentru d-na Mona Pivniceru, ministrul Justiţiei, cu nr. 120466/12.12.2012; pentru d-l Puiu Haşotti, ministrul Culturii şi Patrimoniului Naţional,  cu nr. 5410/12.12.2012; pentru d-l ambasador George Maior, directorul S.R.I., cu nr. 46540/12.12.2012.

http://www.ioncoja.ro/holocaust-in-romania/adevaratul-simon-wiesenthal/


Anunțuri

1 comentariu »

  1. Parerea evreilor despre ei insisi

    Comentariu de Yoko — Ianuarie 10, 2013 @ 9:00 am | Răspunde


RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: