Middle East atemporal

Ianuarie 22, 2013

Doi evrei ca lumea: Lică Cracanera și Israel Blumenfeld

Filed under: Uncategorized — mihaibeltechi @ 4:34 am

Lică Cracanera:

 „Nu toți evreii sunt jidani”

 

Îmi scrie din nou Alejandro Franco, adică Alexandru Frâncu, din Rio de Janeiro. De fiecare dată mă bucur să primesc astfel confirmarea că este mai departe vioi, ager și interesant în tot ce spune. Nici nu e de mirare, când te apropii de 100 de ani cred și eu că ai multe de spus!…  Ehe-he! Să mă văd eu la 100 de ani ca domnul Frâncu… Câte n-aș zice și n-aș face?!…

Zilele trecute m-am regăsit cu Alexandru Frâncu în paginile revistei „Permanențe”, eu cu un text despre „rebeliunea” legionară din ianuarie 1941, cum că nu a fost legionară, ci anti-legionară, iar domnul Frâncu cu un text din publicistica sa legionară din anii ’50, intitulatDespre disidență, apărut în revista „Dacia – Tribună de luptă românească”, Rio de Janeiro, 1954. Domnul Frâncu este unul dintre nenumărații români deplin inconștienți de valoarea lor. Mă întreb care și câte mai sunt textele de valoarea acestuia scrise de Alexandru Frâncu, căci textul de care vorbesc este o adevărată bucurie pentru unul ca mine. Eu fiind un ins care mă bucur oridecâteori văd un fotbalist făcând pe teren cu mingea ceea ce eu, pătimaș jucător de fotbal pe plaja de la Trei Papuci, nici nu mi-aș fi imaginat măcar… Și eram pe plajă dintre cei mai buni!

…La fel, mă bucur când dau peste texte scrise într-o limbă românească la care cel mult visez, dar nu am pus-o niciodată în pagină… Un astfel de autor este Alexandru Frâncu. Profund până la înțelepciune, alert și inventiv în plan stilistic, dând limbii române ocazia să se desfășoare cu fast și farmec „negrăit” de noi, ceilalții. Descopăr în domnul Frâncu un autor, un „operator” al limbii române cu o îndemânare vecină cu prestidigitația lingvistică, fără a înceta să fie de o eleganță curat boierească. Cu un haz subtil și reținut, mai rar întâlnit în proza legionară. „Umorul legionar”, dacă poate fi un capitol, îl va avea pe Alexandru Frâncu printre vinovați… Musai, domnule Frâncu, înainte de a vă debarasa de lumea asta să adunați toate textele dumneavoastră și să le pregătiți pentru tipar. În câteva săptămâni dau drumul la editură, cea la care visez de când mă știu, și printre primele cărți cu care mă voi mândri la Judecata de Apoi sper să fie și a sau ale Domniei Voastre… Cred că am fost destul de clar!

Mă întorc la epistola domnului Franco. O transcriu  integral:

 

 Scrisoare dela Rio de Janeiro

            Atenție! Svastica este caz de poliție!

Prestigiosul (fondat în 1891) JORNAL DO BRASIL publică următoarea informație: „Samara Nolding, braziliancă la a patra generație de religie catolică, proprietăreasa a 13 prăvălii de antichități, a fost convocată de Delegația de Poliție nr 19 pentru a explica prezența unui obiect suspect într’una din prăvăliile sale. E vorba de o față de masă de dimensiuni obișnuite, care afișează într-un colț o svastică. Henrique Pessoa, șeful Delegației de Poliție nr 19, însoțit de trei agenți și de un grup furios de evrei, a confiscat fața de masă respectivă, somând pe proprietăreasa prăvăliei să se prezinte neîntârziat la poliție pentru a explica prezența feței de masă cu bucluc. Acțiunea poliției a fost declanșată de intervenția gălăgioasă și amenințătoare a soților Bergher: el, Gerson, deputat, ea, Treso, consilieră municipală a orașului Rio de Janeiro.”

          Sesizată și oarecum intimidată de protestul a două figuri politice, protest întărit de prezența unui grup vociferant de evrei, instigat de soții Bergher, poliția a dat imediat urmare cazului. În timp ce ancheta se desfășoară, JORNAL DO BRASIL își permite să schițeze un discret comentariu: svastica nu a fost inventată de sângerosul dictator Adolf Hitler. Este prezentă de peste 5000 de ani în cultura indo-ariană, cu deosebire în India, precum și între celții din Balcani, după cum atestă săpăturile arheologice recente. Mai curios e faptul că svastica este cunoscută și venerată chiar și în America Latină, între indienii hopi, ba chiar și la azteci.

          Cu antecedente așa de nobile este abuziv să consideri svastica caz de poliție, numai pentru că a avut nenorocul, în cursul istoriei sale milenare, să fie pângărită, timp de câțiva ani, de mâinile nelegiuite ale unui dictator nebun.

          E ciudat, deci, că acest simbol inofensiv să fi ofensat numai doi cetățeni brazilieni, soții Bergher. Zic numai doi pentru că nici un alt cetățean dintre cei șase milioane de cariocas (locuitorii orașului Rio de Janeiro) sau dintre cei 198.000.000 de brazilieni în genere nu s-a simțit șocat, nici amenințat în ființa sa fizică și morală de inocenta prezență a simbolului arhaic pe o inocentă față de masă braziliană.

          Și acum intervine comentariul meu: mă întreb dacă acțiunea – fie ea și intempestivă – a soților Bergher nu e un motiv de orgoliu pentru noi românii. Într-adevăr, dintre cei 198.000.000 de brazilieni, numai doi, zic doi, au avut inițiativa sau curajul să se manifeste. Într-un gest de patriotism global sau mundial, și-au sacrificat negoțurile de pe Dudești părăsind România ca să-i învețe pe brazilieni, cam naivi și neinformați, ce e bine și ce e rău pentru ideologia lor politică. Evident, e rău să se permită exhibiția svasticii, fie ea doar pe o față de masă.

           De unde știu eu că soții Bergher sunt – pentru mândria noastră – de origine moldo-valahă? Simplu, din grafia numelui ce-l poartă. Numai românii, într-adevăr, intercalează un h în numele german Berger pentru a conserva pronunția originală, teutonică a literei g. Franțujii recurg la altă stratagemă: intercalează litera u, între g și e, ca să evite pronunția negermanăberjer. Cine a avut ideea – adevărată găselniță – de a intercala litera h între g și e a fost genialul lingvist și dicționarist Lazăr Șăineanu. O știu din gura fratelui său, Constantin Șăinenau, profesorul meu de la Liceul Șincai din București în cursul unei memorabile lecții date elevilor din anul trei, acum 80 de ani.

POST SCRIPTUM Ieri, același JORNAL DO BRASIL, publică scrisoarea de protest a rabinului JACOB ISRAEL BLUMENFELD, șeful rabinatului Rio de Janeiro: „Am fost șocat și tulburat de nefericitul denunț al soților Bergher. Trebuie să protestez cu vehemență (textual)contra atitudinii necivilizate adoptată de denunțianții Bergher. Trebuie să respectăm învățăturile milenare ale iudaismului. Trebuie să respectăm simbolurile religioase ale altor religii și să nu le pângărim fără rușine, numai ca să ne promovăm politic pe noi înșine.”

POSTSCRIPTUM II

           Lică Cracanera (Krakauer), evreul iubit de toți românii din Paris în timpul războiului, mare patriot român și în același timp israelian, care a tradus în idiș  Cărticica șefului de cuib și toate imnurile legionare, avea o zicală: „Nu toți evreii sunt jidani.”

 

*

 

Comentariul meu e …mai multe:

 

1. Eu unul evit cuvîntul jidan. Asta de când un coleg evreu, Hari Coman, m-a făcut atent că nu-i face plăcere să fie numit așa. Ca lingvist, observ însă că majoritatea românilor au folosit acest cuvînt fără o conotație negativă. În popor, jidan este mai departe un etnonim neutru. Printre oamenii care se pretind mai cultivați, în ultimii ani, tot mai des se face deosebire între cele două cuvinte, cam în sensul propus de „zicala” lui Lică Cracanera, evreul „mare patriot român”, despre care dl Frâncu mi-a mai vorbit și în alte scrisori. Tot așa, cu tot dragul!

Nu cred că perechea rom / țigan va avea aceeași soartă. Probabil că rom va dispărea, așa cum o merită cu prisosință, ca orice cuvînt inventat fără a fi nevoie de el.

 

2. Un evreu care își scrie numele de origine germană Berger cu ortografia românizată Bergher denotă un grad jos de cultură. Așadar, așa s-a numit un evreu plecat din Dudești la Rio de Janeiro. Probabil tatăl actualului Gerson. Fără voia mea îmi aduc aminte de evreii care au plecat din Constanța spre America de Sud după al II-lea Război Mondial. Unii au făcut acest drum cu vapoare românești. La întoarcere, marinarii constănțeni povesteau, aproape admirativ, despre tiparnița instalată pe vas de emigranți, tiparniță la care s-au fabricat peste noapte și peste ocean diplome de ingineri, medici, profesori… Toate eliberate în numele universităților românești. Cine să le mai verifice în noua patrie?!

 

3. Reconfortantă atitudinea rabinului Jacob Israel Blumenfeld. Să-i ținem minte numele: rabinul Jacob Israel Blumenfeld… Îmi aduce aminte de rabinul Alexandru Șafran, cel care a fost bun prieten cu George Alexianu, guvernatorul Transnistriei. În 1946, la procesul intentat mareșalului Ion Antonescu și colaboratorilor săi, deci și lui George Alexianu, rabinul Șafran nu a avut curajul să de prezinte și să afirme adevărul bine știut de eminența sa cu privire la soarta evreilor supuși legilor și politicii mareșalului. Miza era enormă, incomparabilă cu …fața de masa braziliană. Propus martor al apărării, nu s-a prezentat. A tăcut fără demnitate și, se pare, tot restul vieții l-au muncit părerile de rău, remușcările. Astfel că, cu prima ocazie, în 1995, revenind în România, a înmânat domnului Șerban Alexianu, fiul guvernatorului, un înscris în care a depus mărturia sa despre nevinovăția profesorului George Alexianu, despre ținuta sa impecabilă ca guvernator al Transnistriei. Îndeosebi față de evreii strămutați în localități transnistrene: „În întreaga lui viață și activitate profesională, și mai ales în perioada neagră a războiului, George Alexianu a făcut din inimă și total dezinteresat atât de mult pentru comunitatea evreiască din România. A plătit la comanda comunistă cumplit și total nedrept. Întreaga-i suferință să-i fie izbăvită.”

 

Pe post de bergher la nivelul cel mai înalt al minciunii se poziționează secătura numită Elie Wiesel, pe care nici jidan nu-l pot numi! A condus chipurile o comisie de cercetare a holocaustului din Transnistria. S-a ferit ca dracul de tămâie ca cineva din comisie să ia legătura cu Șerban Alexianu. S-a îndoit de autenticitatea înscrisului lăsat de rabinul Șafran, publicat în presă, și a apelat la nepotul rabinului, rezident în Suedia, care s-a deplasat la Geneva – probabil pe banii comisiei, adică ai guvernului român, ai noștri, pentru a obține o dezmințire a înscrisului din partea rabinului șef. S-a ținut tare bătrânul Șafran și nu a revenit asupra declarației prin care exonera amintirea lui George Alexianu de orice acuzație de crimă împotriva evreilor din Transnistria. Ceea ce echivalează și azi și în eternitate cu o dezmințire a tezei Holocaustului din România. O dezmințire cum nu poate fi alta mai convingătoare, mai avizată. Cândva, în termeni mai expliciți, propuneam să distingem întreevreii angelici și evreii satanici. Aș prefera-o celei propuse de Lica Cracanera, pentru a-l deosebi pe Alexandru Șafran de orice Elie Wiesel. Cuvîntul jidan e prea blând și mulți români îl folosesc cu oarece simpatie.

 

4. Se pare că acest Lică Cracanera este unul dintre „evreii legionari”. Oricum, amintirea sa ar merita salvată. În comparație cu liota de evrei pușlamale, reciclați după 1990 ca specialiști în incriminarea românilor pentru un holocaust perfect imaginar, evrei care nu lasă să se stingă tăciunele antisemitismului românesc, evrei dintre care unii au ajuns și la demnitatea unor distincții de stat deplin nemeritate, ceilalți, evreii angelici, care, după o expresie răutăcioasă „și-au depășit condiția de evreu”, merită să ocupe un loc mai important în conștiința publicului românesc, alături de un Nicu Steinhardt și ceilalți „evrei pământeni”. Deci: cum putem aduna la un loc amintirile și consemnările existente despre legionarul Krakauer, pentru a-i atribui locul pe care îl merită în amintirea românilor și a evreilor deopotrivă?

 

5. Așadar, elevul de la Șincai, își aduce aminte după 80 de ani, de profesorul său Constantin Șăineanu, fratele binecunoscutului Lazăr Șăineanu… Când m-am cunoscut cu Alexandru Frâncu, prin Adamescu bătrânul, ne-a apropiat și mai mult descoperirea faptului că aveam un dascăl comun, căruia îi purtam aceeași amintire plină de recunoștință: Alexandru Graur. Prin anii ’30 Alexandru Graur a fost profesor de latină la două mari licee: Gheorghe Șincai și Gheorghe Lazăr. După război a intrat în învățămîntul universitar și i-am fost eu student. De la un curs al lui Alexandru Graur am aflat prima oară despre existența evreilor pământeni, categorie din care se trag mai toți evreii angelici cunoscuți lumii românești. Despre aceștievrei pământeni s-au ferit să vorbească vreodată atât evreii cominterniști, cât și cei sioniști. Poate și pentru că acești evrei au avut chiar și un partid al lor, al evreilor pământeni!…

 

Ion Coja

 

 

 

Post scriptum ianuarie 2013.

 

Domnule profesor, ce vă face să republicați acest text după câți ani? Vreo cinci?

 

Am primit o veste proastă: Alexandru Frâncu, pe numele său brazilian, Franco, este pe moarte! M-am dus la redacția revistei „Permanențe”, la care Frâncu-Franco a colaborat la îndemnul meu în ultimii ani, ca să discut un proiect, o idee ce mi-a venit: să scoatem un volum cu textele acestui năzdrăvan de Frâncu! Tot ce se mai poate recupera din publicistica extraordinară a acestui om atât de rafinat și atât de generos dăruit de Dumnezeu! În curând va face suta de ani!

La redacție, de la domnul Gelu Gheorghiu am primit vestea neîndurătoare: falnicul Alejandro este pe moarte!… Nu-ți pot spune ce disperare m-a luat!…

 

Detaliați, vă rog, motivele „disperării” dumneavoastră.

 

Dragă Petrică, Dumnezeu n-a fost zgârcit cu mine! Mi-a dat destule: M-am născut român, într-o familie de care sunt mândru, sunt încă întreg la minte și la trup etc. Dar mai ales mi-a dat o aleasă însușire: să mă bucur de binele, de bucuria și fericirea altora! Să mă bucur mai ales când dau peste unul mai deștept ca mine, mai frumos, mai cuminte, mai năzdrăvan etc. Să mă bucur de reușita altora!… Iar dacă insul este și român, bucuria mea este și mai mare… Așa a fost și cu Alejandro Franco când l-am cunoscut și, mai apoi, când i-am citit câteva texte: o bogăție de om, cu o biografie fabuloasă… Un aventurier de cea mai bună, cea mai onorabilă calitate, stirpe! Mi-am zis: dacă unul ca Frâncu-Franco a fost și a rămas legionar, nu-mi trebuie semn mai convingător despre legionari ce soi de oameni ne-mai-pomeniți au fost!… Nu-mi trebuie altă dovadă precum că apariția legionarilor, oricât au fost ei de exepționali, a fost, totuși, în ordinea firii, a dezvoltării organice a neamului românesc, a creșterii noastre potrivit sămînței, genei românești! L-am simțit de Alexandru Frâncu ca pe un prototip uman românesc dintre cele mai reușite, mai conforme cu idealul de Făt Frumos! Frumos, dar și mintos, loial, milos, om de cuvînt, altruist fără limite, întruchipare deplină a anticului ideal de kalokagathie! …Și asta în ciuda faptului că la data când l-am cunoscut trecuse de 80 de ani… Impresia a fost teribilă! Când l-am cunoscut era împreună cu Nedei-Adamescu, unchiul lui Dan Zamfirescu. Ce pereche de „înțelepții Neamului”!

 

Văd!… Sună a panegiric ce spuneți! Cine-i Nedei acesta?

 

Nedei este un pseudonim… Cu acest pseudonim a fost semnată o excelentă carte despre neobrăzarea maghiară!… Și alta despre neobrăzarea regală de la 23 august ’44…

 

Reveniți la Franco-Frâncu al nostru!

 

Domnule, după ce Franco al nostru a fost în Țară și apoi s-a întors la Rio de Janeiro, unde locuiește de peste 50 de ani, un coleg, un profesor de la Universitate, de la catedra de Istoria literaturii române, a plecat în Brazilia ca ambasador. Fiind și vecini, l-am făcut atent că printre puținii români trăitori în Brazilia se află unul pe care neapărat trebuie să-l bage în seamă, să-l cheme la ambasadă, să-l filmeze, să-l înregistreze, a fost foarte apropiat de Eliade, de Cioran, de elita emigrației românești, a făcut parte din această elită, a cunoscut foarte bine Franța și Parisul din anii războiului etc. Pe de altă parte, i-am scris lui Alejandro Franco, ce noroc avem să ajungă la Rio un literat român pe postul de ambasador! După o vreme îmi scrie Franco, dezamăgit de persoana ambasadorului și de atmosfera din ambasadă, unde nu s-a simțit bine venit!… La rândul său Mihai Zamfir, căci despre ele este vorba, mi-a vorbit cu reținere despre amicul meu, nu i se părea deloc că ar avea ce „să scoată” de la acesta, interesant pentru istoria literaturii române!… Din vorbele schimbate, am dedus că nici orientarea politică din tinerețe, de la care nu abjurase, nu-l atrăgea la Alejandro… Dar, i-am zis, este un om atât de plăcut, de fain, o plăcere să stai de vorbă cu el!… Degeaba!

Purtarea lui Mihai Zamfir față de Franco, cunoscându-i eu bine pe amândoi, mi-a prilejuit o constatare: Mihai Zamfir nu-i iubește pe scriitori! Trăiește de pe urma literaturii scrise de aceștia, dar nu-i iubește! Și nu este singurul critic literar în aceată postură! Dacă mă gândesc bine, nu-mi vine în minte, dintre criticii pe care-i cunosc, niciun nume de critic literar care să-i iubească pe scriitori.

 

Nicolae Manolescu?

 

Manolescu este, în această ordine de idei, probabil exemplul cel mai bun!… Dar această constatare, pe care o fac acum prima oară, merită aprofundată separat, însă cu altă ocazie… Oricum, n-ar fi de mirare. Criticul literar este o persoană care a încercat să scrie literatură, dar nu i-a ieșit! Cine știe ce complicații sufletești se petrec când te retragi din literatură, dar nu definitiv, rămâi pe margine s-o chibițezi… Să dai note!… Dacă ești mai slab de ânger, îți crește un dinte împotriva netrebnicilor de poeți… Și muști, când ți-e la-nde-mână!… Firește, printre criticii literari sunt și oameni normali la simțire…

Dragă Petrică… Eu știu să trec cu vederea altora, știu că și ei îmi trec mie destule cu vederea. Dar câteodată nu mai pot! Și este cazul acum, când aflu că Alexandru Frâncu este pe moarte, iar viața lui ar fi putut fi mai frumoasă în ultimii ani dacă colegul și vecinul meu Zamfir își făcea ca lumea datoria de ambasador al României, al românilor, al tuturor românilor!… Îi dădea atenție, îi plătea un drum în țară, îl invita la Neptun, la întâlnirile anuale ale scriitorilor români din diasporă… Un ambasador, în relațiile cu conaționalii săi din țara unde prestează servicii publice, nu are voie să afișeze simpatii sau antipatii politice. Mai ales antipatii politice sau să ia distanță de cineva pe asemenea motiv. Nu mă deranjează ideea că Mihai Zamfir păstrează din fragedă pruncie aversiune sau reținere față de legionari. Pentru mine, la nevoie, Mihai Zamfir este un caz tipic de persoană cu handicap: nu are organ pentru a priza mentalitatea și lumea legionară, s-a născut fără. Nu e nimic de condamnat sau blamat! Cum nu e de blamat nici pentru simpatiile adverse, comuniste, de le mai are! Aproape că și uitasem de Mihai Zamfir că a ținut, la ultima adunare generală PCR din facultate, din 18(?) decembrie 1989, ultima luare de cuvînt, avântată, de preamărire a conducerii superioare de partid! Imediat după Mihai Zamfir a luat cuvîntul …Alejandro Melian, care a făcut să înghețe toată suflarea din amfiteatrul Odobescu, spunând pe șleau ce aveam cu toții pe suflet! Colegul Melian avea – și probabil că mai are, ceva de Robespierre în luările sale de cuvînt la adunările de partid! Intransigent și ferm! După Melian a mai luat cuvîntul un profesor și un student, Marian Munteanu, care s-au lansat „cu capul înainte” pe pârtia deschisă de Sandu Melian.

Văzând în ce direcție o ia lumea, secretara de partid, după ce s-a consultat cu cei din prezidiu, prezidiu în care se afla și conu Mihai, a ridicat ședința și ne-a trimis pe toți acasă. Desigur, ca să ascultăm la radio ce se mai întâmplă la Timișoara!…

N-aș povesti toate astea, dacă Mihai Zamfir nu mi-ar fi spus deunăzi că nu mai ține minte acea ședință, că nu ține minte intervenția lui Melian! Că n-o mai ține minte nici pe a sa, e treaba lui?! Dar să nu ți-i minte că, cu o săptămână înainte de 21 decembrie – data exactă ar putea fi aflată, era într-o joi!, un coleg de-al tău a avut curajul pe care l-a avut Alexandru Melian, asta mi se pare grav, este o lipsă de colegialitate care se cere taxată.  Eu întotdeauna am povestit cu plăcere despre colegii care, în adunările de partid, se ridicau și spuneau ce era de spus între oameni serioși și normali. N-au fost puțini. În fruntea lor, Romulus Munteanu! Ciudat! După 1990 Romulus Munteanu a fost marginalizat de anti-comuniștii de operetă!… De alde Pleșu, măgarul! Iar alții, care au beneficiat înainte de 1990 de rectitudinea lui Romulus Munteanu, nu au schițat niciun gest în apărarea celui care îi binefăcătorise și ținuse atât de mult la demnitatea de profesor, de intelectual…

 

Ați vorbit de colegialitate!… Nu cumva sunteți lipsit de colegialitate față de Mihai Zamfir?

 

Bună întrebare! Adică, mă întrebi dumneata, de ce umblu cu bârfa?!…

 

Nici chiar așa! Am zis colegialitate, lipsă de colegialitate!

 

Dragul meu, eu mă simt coleg cu Mihai Zamfir! Dar mă simt coleg și cu Alejandro Franco! Și mai ales mă simt coleg cu cititorii de literatură românească! Aceștia aveau dreptul la memoriile lui Franco, la opera rămasă, probabil, în manuscris. La opera pe care Franco ar fi scris-o dacă ambasadprul României i-ar fi acordat o anumită atenție! Rezum: În Brazilia există așadar un singur scriitor român, de mare calibru intelectual. Și ajunge în Brazilia ca ambasador român un alt scriitor, ba chiar istoric literar, iar acesta din urmă, când se întâlnește cu colegul său, îi cam întoarce spatele, nu-i ascunde antipatia față de ideile politice care l-au ținut departe de patrie pe fermecătorul ins! Nu ține seama de tezaurul de informații și amintiri legate de exilul românesc pe care-l deține co-naționalul său! Informații de toate felurile. Iată, în textul de mai sus, semnat de Alejandro Franco, ni se oferă câteva informații extrem de interesante. Mai întâi că scrierea ghe(i) a consoanei pereche sonoră a consoanei notate prin grupul de litere che(i) o datorăm lui Lazăr Șăineanu! A fost inspirat încă o dată Lazăr Șăineanu! Nu scrie asta în niciun tratat de ortografie a limbii române din câte am citit și eu, desigur nu pe toate!… La fel, ce informție teribilă aceea că un evreu a tradus în idiș cântecele legionare, așa de mult i-au plăcut! Ba mai mult, a considerat că vor plăcea și altor vorbitori de idiș!… A tradus chiar și manualul de comportamnt civic și politic al legionarilor, vestita Cărticică! Ce mai rămâne din anti-semitismul funciar al legionarilor?! Și din anti-legionarismul evreilor?!

Oare câte alte astfel de informații le-am pierdut pe mâna indiferenței lui Mihai Zamfir?!… Mă întreb dacă nu cumva ușa Ambasadei Româmiei, trântită în nas lui Alejandro Franco, Mihai al nostru a deschis-o larg pentru nemernicii soți Bergher! Nu m-aș mira deloc!

Poate că exagerez! Nu-i poți cere omului ce nici Dumnezeu nu i-a dat!…

…Dar, ca să nu fiu înțeles greșit, mai povestesc una cu Mihai: am fost amândoi secretari la o comisie de licență, de examen de stat. În 1966 sau 1967, mai probabil. A ieșit mare scandal că Dumitru Micu l-a trântit pe un candidat despre care nu a știut și nimeni nu i-a spus că era chiar securistul facultății… Nu știa cine este individul nici decanul, G.C.Nicolescu. Eu și Mihai, nici atât! Toți se mirau: cum n-ați știut, domnule, cine este omul?!… S-au purtat discuții aprinse, se făceau presiuni de tot felul spre a se găsi o soluție salvatoare pentru neisprăvit, să-și isprăvească studiile universitare!… A fost un moment de ezitare al celor doi mari profesori, când i-au cerut părerea lui Mihai, care le era asistent. Mihai s-a ținut tare și, cu puținul pe care îl reprezenta, a înclinat totuși balanța în direcția cea bună!… Picatul, picat a rămas! Iar onoarea comisiei și a facultății, întreagă! A salvat-o, pot zice, Mihai Zamfir!

 

Mai puteți da o informație de mare importanță care provine de la acest Franco-Frâncu?

 

Cum să nu?! Mai citește o dată relatarea pe care mi-a trimis-o în urmă cu ani de zile. Și raportează declarația rabinului brazilian la incidentul petrecut la noi, mai prin vară, când evreul, de fapt jidanul Maximilian Katz, a protestat când un politician a recitat poezia lui Radu Gyr. A protestat la fel de prostește, tot ca un dobitoc, ca și soții Bergher! Deci sămânța acelor Bergheri a rămas, n-a dispărut din comunitatea evreiască din România. Din păcate nu s-a găsit evreul din România care să intervină și să pună la punct pe neobrăzat. A tăcut și rabinul șef, demn urmaș al predecesorului său, în loc să declare și el, ca un evreu serios:

„Am fost șocat și tulburat de nefericitul denunț al așa zisei asociații pentru monitorizarea anti-semitismului. Trebuie să protestez cu vehemență contra atitudinii necivilizate adoptată de denunțiatorii Katz & comp. Trebuie să respectăm învățăturile milenare ale iudaismului. Trebuie să respectăm simbolurile naționale ale altor națiuni și să nu le pângărim fără rușine, numai ca să ne promovăm politic pe noi înșine.”  Mă auzi, secătură de Maximilian Katz?! …Nici măcar jidan nu merită să fie numit, avortonul!… Zi-mi, dacă ar fi avut asemenea intervenție vreun evreu, cu atât mai mult un lider evreu, un Aurel Vainer, de pildă, ce bine ne-am fi simțit cu toții! Ce bine ne-ar prinde la București un Blumenfeld de ăsta!… Un evreu normal! Nu un Maximilian Katz sau Aurel Vainer! Niște…

 

Da, vă dau dreptate de data asta!

 

Să-mi mai dai o dată! …Iată, în discuția purtată la București cu amicul Franco, am insistat să facă publică o informație pe care mi-a dat-o oral, prin vorbe. Iar vorbele volant, nu? Am insistat să scrie un text în care să relateze discuțiile sale cu teribilul Goebbels – sper că i-am scris bine numele… Acest Goebbels, la Paris, de față cu toți ziariștii străini acreditați de guvernarea nazistă a Franței, a făcut un elogiu grozav românilor și Mișcării Legionare, afirmând că este cea mai importantă mișcare spirituală – subliniez: spirituală, a secolului…

 

De ce dați atâta importanță acestei declarații? Am impresia că nu le folosește prea mult legionarilor! Când cineva te laudă, contează mult cine este cel care te laudă!

 

Te grăbești!… Goebbels a fost ideologul nazismului! Teoreticianul!… N-a fost un neica nimeni! Făcând Goebbels această declarație constatăm că el vine în totală contradicție cu Hitler! Care Hitler l-a urît pe Codreanu, i-a urît pe legionari! Sunt nenumărate dovezi în acest sens! Și atunci se pune o problemă interesantă: de ce aversiunea lui Hitler față de legionari nu era împărtășită și de ceilalți lideri naziști? Avea un caracter strict personal în ceea ce-l privește pe Hitler!… Care este explicația?… Eu am una, dar o las pentru mai târziu! …Da, când cineva te urăște, așa cum bine spuneai, contează mult cine te urăște! Așadar, pe legionari, inclusiv pe Alejandro Franco, Hitler nu i-a avut la inimă!

 

Nici Hitler, nici domnul Mihai Zamfir!

 

Bine zis! Frumoasă pereche! Rămânem pe această concluzie! Ai haz astăzi! Vezi să nu-ți treacă!

 

 

A consemnat  PETRE  BURLACU

 

19 ianuarie 2013

http://www.ioncoja.ro/doctrina-nationalista/doi-evrei-ca-lumea-lica-cracanera-si-israel-blumenfeld/?utm_source=feedburner&utm_medium=email&utm_campaign=Feed%3A+ioncoja+%28Ion+Coja%29

 

 

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: